ANUNT

BBC a realizat un documentar, difuzat de Discovery, despre cea mai mare catastrofă a secolului trecut: erupţia unui vulcan din Islanda, care a produs pagube omeneşti şi mate­riale ne neimaginat la vremea aceea (anul 1873). Documentarul prezintă notiţele unui pastor, care a scris pas cu pas ce se întâmpla atunci. Lava vulcanului s-a întins pe vreo 15 kilometri, decimând tot ce-i ieşea în cale. Una dintre cele mai fantastice relatări scrise ale pastorului se referă la ziua în care el a chemat oamenii la bise­rică, să se roage împreună pentru ca lava vulcanului să nu-i spulbere. Mare le-a fost surpriza când au ieşit din biserică: lava, ce cursese cu furie pe kilometri întregi, se oprise la câţiva metri de biserică!

 Scepticii ar putea spune că a fost doar o coincidenţă, o banală întâmplare. Dar, cum spune David Hawkins, pentru ca un lucru să fie întâmplător, trebuie să se petreacă în afara Universului, ceea ce este imposibil. Dacă întâmplarea nu are nici un rol în existenţă, atunci putem spune că rugăciunea oamenilor aflaţi în biserică a avut un rol determinant în oprirea dezastrului. Nenumărate experimente ştiinţifice arată că rugăciunea are efecte măsurabile, cel puţin atunci când este făcută pentru vindecare. Experimente de excepţie au demonstrat acţiunea profundă şi puternică a rugăciunii ţintite, în care cei ce se rugau cunoşteau numele persoanelor, precum şi alte detalii despre starea lor de sănătate.

Dacă vorbim aici despre rugăciunea care vindecă oameni, în cazul vulcanului vorbim despre rugăciunea care ar fi putut afecta o structură fizică, materială, respectiv lava vulcanului. Ne putem gândi automat că ne aflăm în domeniul poveştilor şi al magiei dacă observăm că lava unui vulcan fioros îi ascultă pe oamenii care se roagă şi se opreşte la câţiva metri de biserică. În poveşti, ne-am putea spune noi, este posibil ca mintea să influenţeze materia, este posibil ca vulcanii să devină cuminţi, furtunile să se oprească în calea cuvintelor frumoase şi balaurii materiei dezlănţuite să-şi aplece capetele lângă o biserică. Dar ne amintim că Iisus oprea furtuna în rugăciune şi, prin credinţă şi iubire, avea puterea de a schimba structura formelor materiale. El a înmulţit pâinile şi peştii, a transformat apa în vin, a vorbit cu vânturile şi valurile şi ele l-au ascultat. Deci Iisus ne-a spus prin experienţa sa că materia răspunde conştiinţei umane. Noi nu suntem Iisus, bineînţeles, dar tot Iisus ne-a spus că dacă am avea credinţă cât un bob de muştar, am putea muta munţii din loc. Ştiinţa modernă este aproape de uluitoare dovezi ale pu­terii pe care intenţia şi rugăciunea le au asupra mediului înconjurător şi al materiei; ea vorbeşte deja despre faptul că intenţia şi rugăciunea colectivă au puterea de a crea un spaţiu sacru, deci a schimba proprietăţile mediului înconjurător (citiţi pentru această documentare cărţile lui Lynn McTaggart, traduse şi în România).

Rugăciunea ţintită, dar mai ales rugăciunea sinceră, în care emoţia este deosebit de presantă, iar motivaţia pentru ea este viaţa însăşi, poate crea miracole. Când ne rugăm cu toată fiinţa şi în mod precis, ţintit, se poate să primim un răspuns aproape imediat. Se poate ca tărâmul magic al existenţei să ni se dezvăluie atunci când suntem motivaţi sincer să ne rugăm. Motivaţia puternică pentru rugăciune şi emoţia sinceră ne pot netezi drumul către miracol şi către acele trăiri care-l apropie pe Dumnezeu de nevoile, dorinţele şi aşteptările noastre. Probabil că n-ar trebui să ne stea un vulcan lângă casă pentru ca noi să ne rugăm cu since­ritate şi credinţă, nici să ne ameninţe vreo situaţie de viaţă. Rugăciunea sinceră şi credinţa în miracol ne pot însoţi în viaţa de zi cu zi, în evenimentele mărunte, în relaţiile cu oamenii şi în micile aşteptări ale vieţii. Să reţinem că miracolul este posibil, că schimbarea unei situaţii, oricât de dezastruoasă ar părea ea, poate veni şi în ultima clipă. Drept spune Biblia că ceea ce la om este imposibil, la Dumnezeu este posibil!

Sursa: www.jurnalul.ro

Când potrivinicul mântuirii noastre se vede bătut la prima piedică – cea mai uşoară – ce o ridică în calea robilor lui Dumnezeu prin lume, mândria nu-l lasă să se dea bătut, ci le stârneşte a doua piedică prin viciile trupului, sau o iubire trupească de sine. La o atare înaintare a luptei pentru mântuire se tânguie trupul, ca să te milostiveşti de el; e tânguirea vicleană a stricăciunii, care nu trebuie ascultată ci scoasă din rădăcină şi firea făcută iarăşi curată. De aceea Părinţii i-au zis trupului: vrajmaş milostiv şi prieten viclean. În vremea negrijei de mântuire trupul se nărăvise cu patimile şi poftele, iar acestea le-au desfrânat şi l-au scos de sub conducerea minţii, sau, mai bine-zis, au scos mintea de la conducere, încât se răscoală cu neruşinare împotriva sufletului, chinuindu-l în tot felul, şi se întărâtă până şi împotriva lui Dumnezeu. Căci pofta cărnii este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu fiindcă nu se supune legii lui Dumnezeu, şi nici nu poate. (Romani 8, 7). Aşa vine că fiecare ducem o povară în spate – trupul de pe noi. De la starea asta şi până la a-l face să fie templu sau Biserică a Duhului Sfânt (1 Corinteni 3, 16) e de luptat de cele mai multe ori viaţa întreagă.

Firea trupului fiind surdă, oarbă şi mută, nu te poţi înţelege cu el decât prin osteneală şi foame, acestea însă trebuie conduse după dreaptă socoteală, ca să nu dăuneze sănătăţii. Acestea îl îmblânzesc, încât nu se mai ţine vrajmaş lui Dumnezeu. Rugăciunea şi postul soct dracii poftei şi ai mâniei din trup. Foamea îmblânzeşte fiarele. Cu tot dinadinsul se atrage luarea aminte ca toată lupta aceasta să nu se ducă fără îndrumarea unui duhovnic iscusit care ştie cumpăni pentru fiecare ins aparte: măsura, trebuinţa şi putinţa fiecăruia. Postul adică să fie măsurat după vârstă, după sănătatea rămasă – deşi postul pe mulţi i-a făcut sănătoşi – şi după tăria şi felul ispitelor. Aşa cere dreapta socoteală. Cei ce s-au grăbit fără sfatul dreptei socoteli, toţi au întârziat sau, îndărăptând, au pierdut. De aceea au zis Părinţii, gândindu-se la cei grăbiţi să stingă patimile, că mai mulţi s-au păgubit din post, decât din prea multă mâncare, şi preamăreau dreapta socoteală, ca virtutea cea mai mare. (Sf. Ioan Casian, Cuvânt despre Sf. Părinţi din Skit, în Filocalia, Sibiu, 1946, ed. I, p. 130 şi ed. II, vol. 1, Sibiu, 1947, p. 129) Preţuirea pătimaşă a trupului pe mulţi îi întoarce împotriva duhovnicului, deşi învrăjbirea nu-i ţine mult, boala îi întoarce; pe alţii, însă, muşcaţi la minte de mândrie, nici nu-i lasă să meargă vreodată la duhovnic, deşi le trânjeşte cugetul. La vreme de umilinţă – care cearcă pe toţi – şi aceştia biruie pedica şi intră în lupta mântuirii.”

Sfântul Antonie şi corbul

 Sfântul Antonie cel Mare, Părintele tuturor călugărilor, s-a născut în Egipt în anul 251, trăind în mijlocul unei familii bogate şi nobile. Încă din tinereţe, el şi-a lăsat toată avereasăracilor şi surorii lui şi s-a retras în deşert. Aici el a locuit ani de-a rândul în pustietate, într-o colibă de crengi.

O creştină cucernică îi aducea o pâine mică de orz de două ori pe săptămână. Anton, pentru a se feri şi de acest ultim contact cu lumea, a intrat şi mai adânc în deşert, ducând cu sine numai un crucifix şi Biblia.

Trăieşte aici cu rădăcini, ceva curmale, lăcuste şi miere.

Sfântul Antonie cel Mare şi-a dedicat întregul timp rugăciunii, vieţii ascetice şi studiului Sfintelor Scripturi.

După mulţi ani, el s-a dus într-o zi să viziteze un sihastru pe nume Pavel, care avea faima de a fi un om sfânt.

Anton avea aproape nouăzeci de ani, dar dorea să înainteze şi mai mult pe drumul perfecţiunii. Pavel locuia într-o peşteră adâncă. Cei doi călugări s-au îmbrăţişat şi au varsat lacrimi de bucurie şi de emoţie.

Pavel şi Anton aveau bărbi foarte lungi şi ochi mari, asemănători cu aceia ai bufniţelor, din cauza obiceiului de a veghea în contemplaţie toată noaptea. Pavel îi spune lui Anton:

- Tu ai venit la mine din cauza renumelui pe care îl are sfinţenia mea. Dar trebuie să ştii, fratele meu, că eu mă aflu în faţa Domnului ca şi cum nici nu am  început să-I slujesc.

Anton îi răspunde lui Pavel:

- Atunci înseamnă că am găsit un bun tovarăş de drum, fiindcă eu mă aflu cu un pas în urma ta.

Cei doi s-au aşezat pe o rogojină în peşteră. Anton întrebă atunci:

- Spune-mi, părinte; are mai multă importanţă postul ori iubirea pentru aproapele?

Pavel răspunde:

- Iubirea este de preferat postului. Iubirea este dorită de Dumnezeu; postul însă depinde de noi. Cu ani în urmă, am vizitat o mănăstire unde locuiau mulţi călugări bolnavi. Stareţul le îngăduia să nu ţină un post prea sever, dar ei tot nu se însănătoşeau. Atunci i-a scutit pe călugări de tăcere şi în fiecare seară a îngenunchiat în faţa lor. Le-a spălat picioarele, le-a cerut iertare, i-a servit la masă, aşa cum Hristos a făcut cu apostolii. Apoi i-a rugat să se comporte unii cu ceilalţi în acelaşi fel. Dialogul frăţesc, serviciile făcute reciproc şi iertarea dată unii altora schimbă în întregime o comunitate. La scurtă vreme, călugării s-au însănătoşit. Aşadar, iubirea este un leac mai bun decât orice altă virtute.

În timp ce Pavel şi Anton vorbeau despre virtuţile sfinte, veni amiaza. Iată ca un corb intră deodată  în peşteră ducând în cioc o pâine, proaspătă de parcă atunci ar fi fost scoasă din cuptor.

Pasărea se apropie de Pavel şi lasă să-i cadă pâinea la picioare.

Pavel spuse atunci:

- De aproape douăzeci de ani, acest corb îmi aduce în fiecare zi câte o jumătate de pâine. Dar azi, pentru prima dată, aşa cum vezi, a adus în cioc o pâine întreagă. Domnul, cu iubirea sa nesfârşită, ştie că ai venit să mă vizitezi; s-a gândit şi la tine. Şi din acest fapt poţi înţelege, părinte, cum iubirea frăţească valorează mai mult decât postul.

Din ochii mari ai celor doi călugări au început să curgă lacrimi de duioşie. Au mâncat împreună pâinea minunată.

Apoi s-au îmbrăţişat şi s-au despărţit pentru a-şi urma viaţa, în linişte şi singurătate, pe drumul perfecţiunii.

Intr-o lume unde din ce in ce mai des anormalitatea este numita normalitate, iar normalitatea este socotita anormalitate, intr-o societate unde pacatul si patimile cauta justificare si indreptatire, dar pretind si drepturi egale cu virtutea, intr-un innegurat vartej existential, dominat de imoralitate, irationalitate, ignoranta spirituala, semeata obraznicie si trufasa viclenie, crestinii ortodocsi sunt chemati la rugaciune si la pastrarea nealterata a adevarurilor de credinta lasate de Mantuitorul Iisus Hristos, singurele modalitati de recuperare si salvare a celor rataciti si pierduti in intunericul nestiintei si al necredintei, dar si singura noastra cale de mantuire.

In acest context, publicam mai jos un articol foarte interesant si folositor, referitor la invatatura Bisericii Ortodoxe referitoare la una dintre patimile promovate intens de curente “pseudo-moderniste”, articol a carui pertinenta si coerenta expunere ne pune in situatia de a nu mai simti nevoia sa adaugam altceva.

Nedreptăţirea normalităţii pe motive de discriminare sexuală

Un marş al diversităţii de existenţă anormală

“În săptămâna în care copiii îşi sărbătoresc ziua lor internaţională, minorităţile sexuale doresc să se manifeste în public. Într-un timp în care ar trebui să domine inocenţa şi puritatea, bărbaţi efeminaţi şi femei dezinvolte petrec sau vizionează filme specifice, urmând ca sâmbătă să parcurgă un marş al diversităţii de existenţă anormală.

În condiţiile în care unele ţări din Europa au interzis astfel de manifestări în locurile publice, în România, ele se vor desfăşura sub protecţia autorităţilor şi cu sprijinul primit de la diferite ambasade din ţări occidentale. O exprimare fermă a propriului punct de vedere sau dovada unei verticalităţi morale ar putea fi baza unor acuzaţii de intoleranţă din partea vestului emancipat sexual. Chiar la începutul lunii mai, Peter Vidmar, dublu olimpic în aur şi numit şef al echipei olimpice a SUA pentru Olimpiada din 2012, a trebuit să demisioneze pentru suportul său material şi susţinerea unor demonstraţii din 2008 împotriva mariajului între persoane de acelaşi sex. El nu a putut să nu se implice şi a declarat că “este benefic pentru societatea noastră să aibă o definire tradiţională a căsătoriei”, potrivit USA Today. Dar autorităţile nu au acceptat exprimarea unor opinii personale asupra unor probleme controversate, cu atât mai puţin rolul de activist pentru drepturile civice. Aşadar, o persoană cu funcţie publică nu poate avea o părere personală, cu atât mai puţin să susţină o cauză care ar fi împotriva unui anumit trend. Deşi unele realităţi sunt aşa cum sunt, deşi ele sunt răsturnate şi etichetate ca normale, anormalul nu va fi niciodată acceptat ca normal de către omul firesc.

Continui cu versetele care se referă la idolatrie…

Osea 13:1-4  Cînd vorbea Efraim, răspîndea groaza în Israel. Dar cum a păcătuit cu Baal, a murit. Şi acum ei păcătuiesc într’una, îşi fac chipuri turnate din argintul lor, idoli născociţi de ei, lucrare făcută de meşteri. Acestora le vorbesc ei, şi jertfind oameni, sărută viţei! De aceea, vor fi ca norul de dimineaţă, ca roua care trece repede, ca pleava suflată de vînt din arie, ca fumul, care iese din horn. Dar Eu sînt Domnul, Dumnezeul tău, din ţara Egiptului încoace. Tu cunoşti că nu este alt Dumnezeu afară de Mine, şi nu este alt Mîntuitor afară de Mine.

Isaia 17:7-8  In ziua aceea, omul se va uita spre Făcătorul său, şi ochii i se vor întoarce spre Sfîntul lui Israel; nu se va mai uita spre altare, cari sînt lucrarea mînilor lui, şi nu va mai privi la ce au făcut degetele lui, la idolii Astartei şi la stîlpii închinaţi soarelui.

Ieremia 17:1-3  Păcatul lui Iuda este scris cu un priboi de fier, cu un vîrf de diamant; este săpat pe tabla inimii lor, şi pe coarnele altarelor lor.  Cum se gîndesc la copiii lor, aşa se gîndesc la altarele lor, şi la idolii şi Astartele lor lîngă copacii verzi, pe dealurile înalte. Eu dau la pradă muntele Meu şi ogoarele lui, avuţiile tale, toate vistieriile şi înălţimile tale, din pricina păcatelor tale, pe tot ţinutul tău!

Când te rogi ai grijă ca nicio patimă să nu stăpânească sufletul tău. Şi mai cu seamă păzeşte ca nu cumva să spui ceva care ar mânia pe Dumnezeu şi nici sa te rogi contra vrăjmaşilor tăi.

Căci dacă faptul că ai duşmani este un lucru plin de hulă, atunci gândeşte-te cât de mare rău este să te rogi contra lor!

Ce iertare vei dobândi oare de la Dumnezeu în acel timp în care ai tu nevoie de mila Lui cea mare, adică când te rogi, când tu atunci acuzi ? Te-ai apropiat de Dumnezeu ca să te rogi pentru păcatele tale proprii. Nu pomeni aşadar păcate străine ca să uiţi propriile tale păcate! Căci dacă, spre exemplu, ai spune când te rogi: „Loveşte pe duşman”, prin asta ţi-ai închis gura şi nici n’ai mai dat limbii îndrăzneală, în primul loc pentru că ai supărat pe judecător chiar de la început, iar în al doilea loc pentrucă ceri lucruri contrare formei rugăciunii.

Căci dacă te rogi pentru iertarea păcatelor, pentru ce vorbeşti de pedeapsă? Trebuia să faci deci dimpotrivă, chiar să te rogi pentru iertarea păcatelor vrăjmaşilor, ca să poţi să-L rogi pe Dumnezeu cu îndrăzneală şi pentru iertarea păcatelor tale.

Cerând lui Dumnezeu să pedepsească pe cei ce păcătuiesc, tu prin hotărîrea ta, ai luat-o înaintea hotărîrii lui Dumnezeu şi prin asta te-ai lipsit de orice iertare.

Dar dacă te vei ruga pentru păcatele lor, chiar dacă nu vei spune nimic pentru păcatele tale, totuşi ai dobândit mult.

Când te rogi nu te apropii de alt Dumnezeu, ci de Acela care a zis: „Rugaţi-vă pentru vrăjmaşii voştri”.