ANUNT

Traducere de Constantin Fagetan
Traducerea s-a facut dupa Ivan N. Ostroumoff, The History of the Council of Florence, translated from Russian by Basil Popoff, Holy Transfiguration Monastery, Boston, Massachusetts, 1971.

INTRODUCERE

Izvoarele istoriei Sinodului de la Florenta

Duhul suprematiei a început sa se arate înca de timpuriu la pontifii Romei. De îndata ce necontenitele si înversunatele lor straduinte de a-si întinde monarhia spirituala asupra întregului Apus au fost încununate de izbânda, nemultumindu-se cu aceasta, au cautat sa supuna Scaunului lor pontifical si pe egalii lor – Patriarhii Rasariteni, dând astfel prilej marii despartiri între Apus si Rasarit care, începând sub Fotie, a sfârsit cu definitiva schisma a Bisericii Romei fata de singura Biserica Ortodoxa, cea a Rasaritului. Nu doar iubirea de stapânire a fost pricina acestei despartiri, ci si încapatânarea de a adopta multe abateri însemnate de la vechea învatatura si rânduiala a Bisericii Universale. Timpul, în loc sa domoleasca iubirea de stapânire si sa înlature gresalele, nu a facut decât sa le sporeasca si sa le întareasca. Asa s-a ajuns ca despartirea Bisericilor sa devina tot mai statornica, în vreme ce crestinii rasariteni, credinciosi vechii lor Ortodoxii, s-au întarit în aversiunea lor fata de Biserica Latina.

Starea dezastruoasa a Imperiului de Rasarit, lipsit de putere si lasat în voia pustiirii barbarelor si crudelor neamuri din miazanoapte si din rasarit, suferind nu mai putin din pricina cotropirilor propriilor frati din Apus, a stârnit nu o data cârmuitorilor sai dorinta de a reface duhul dragostei si pacii între Biserici, ce existase mai înainte, nadajduind ca prin aceasta sa afle ajutor nemijlocit din partea capului crestinatatii apusene împotriva dusmanilor ce amenintau Împaratia cu prabusirea si devastarea. Papii nu erau defel potrivnici unor astfel de manifestari din partea Rasaritului, având mereu în minte propriul tel, atingerea suprematiei si stapânirii asupra celor patru Patriarhate Rasaritene. Era însa vadit ca, atâta vreme cât Papii vor urmari acest tel, refuzând a se întoarce la curata învatatura din vechime si la practicile Bisericii, nici un fel de stradanie de împacare nu va avea sorti de izbânda.
Roada acestor stradanii în vremea existentei Imperiului Rasaritean a fost un Sinod care, planuit a se tine la Ferrara, a fost mai apoi mutat la Florenta, unde s-a si încheiat. Cei douazeci de ani de pregatire a Sinodului, prezenta Împaratului rasaritean, a Patriarhului Constantinopolei împreuna cu alti Vicari Patriarhali (™p…tropoi) si Episcopi pe de-o parte, si cea a Papei cu numeroasa suita de Cardinali si Episcopi pe de alta parte; apoi lunga durata a dezbaterilor asupra pricinilor de capetenie ale despartirii; si, în sfârsit, însasi amanuntimea cu care punctele aflate în disputa au fost aduse la cunostinta soborului – toate laolalta sporesc deosebita valoare a istoriei Sinodului. Apoi iarasi, sfârsitul sau, atât de deosebit fata de nadejdile si asteptarile nutrite la deschiderea sa de catre cei veniti din îndepartatul Rasarit, în ciuda vaditei superioritati a celor din urma în privinta adevarului si dreptatii, da nastere unei vrednice de lauda curiozitati fata de felul cum s-au petrecut cu adevarat lucrurile la aceasta adunare. Pe deasupra, orice fiu al Bisericii Ortodoxe Greco-Ruse are o pricina aparte de a se familiariza cu istoria acestui Sinod, nu numai fiindca a cuprins între membrii sai un Mitropolit rus, destul de implicat în lucrari, chiar daca el însusi nu a fost un mare aparator a vechii Ortodoxii a Bisericii sale, ci si fiindca hotarârile de la Florenta au slujit drept temei al asa-zisei „Unii” organizate în tinuturile din sud-estul tarii noaste, multumita iezuitilor din veacul al saisprezecelea. O istorie nepartinitoare va arata cât de nedrept au fost si înca sunt socotite canoanele Sinodului de la Florenta a fi produsul grecilor, ramasi pururea fii credinciosi ai Bisericii Ortodoxe.
Descrierea contemporana a Sinodului de catre Siropulos, cunoscuta sub numele de Adevarata istorie a nedreptei uniri, este primul si cel mai însemnat izvor al istoriei acestui Sinod. Silvestru Siropulos, grec din nastere, era fiul unui Dascal al Bisericii, care i-a fost si învatator, si înca de timpuriu a cunoscut îndeaproape pe multi dintre barbatii evlaviosi si învatati ai vremii sale. Rânduit diacon al Bisericii din Constantinopole, cu rangul de ecclesiarh si dikeofilax, el l-a însotit pe Patriarh la Sinodul de la Florenta, a fost de fata la el în calitate de membru, si deci a vazut si a auzit toate cele negociate acolo, luând chiar parte la multe din întrunirile restrânse ale Episcopilor; în sfârsit, el a fost nu o data trimis de catre ceilalti membri ai Sinodului la Papa. Statornicia sa în învatatura ortodoxa si aversiunea fata de unire i-au atras mânia Împaratului si au pricinuit multa indignare latinilor si grecilor ce au apostaziat de la Ortodoxie. La cererile staruitoare ale dregatorilor împaratesti, el a semnat hotarârile Sinodului; dar la scurt timp dupa aceea s-a cait sincer de ceea ce facuse si, lepadându-se de unire si retragându-se din dregatoria Bisericii sale, a scris istoria Sinodului.
Istoria lui Siropulos se încheie cu evenimentele anilor 1444 si 1445; putem deci presupune cu mare probabilitate ca a fost scrisa cam în aceasta perioada si, prin urmare, înca în timpul vietii împaratului Ioan Paleologul si a altor membri ai Sinodului. Aceasta împrejurare dovedeste adevarul istoriei sale. El însusi afirma în mai multe locuri ca istoria sa nu cuprinde nimic altceva decât adevarul si ca, desi ar fi vrut sa lase deoparte multe lucruri, nu a putut s-o faca, întrucât martorii întâmplarilor erau înca în viata. Fara a intra în amanuntele disputelor publice, consemnate chiar în timpul sedintelor Sinodului, el povesteste convorbirile aparte ale Episcopilor greci, folosind îndeobste chiar cuvintele lor. Când descrie întrevederile preliminare ale Împaratului si Patriarhului cu Papii, el se foloseste de gr£mmata înscrise în codicele Bisericii; de asemenea, el face loc în istoria sa câtorva din actele autentice ale Sinodului, cum ar fi parerile Patriarhului si Împaratului despre purcederea Duhului Sfânt, ca si obiectiile latinilor împotriva înfatisarii aceleiasi învataturi facute de catre Episcopii greci. Cu o rara onestitate, el se fereste sa dea marturie despre subiecte mai mult sau mai putin necunoscute lui, povestind doar ceea ce el însusi a auzit. Vorbind despre principalii autori ai unirii, este departe de a le ascunde bunele înzestrari, zicând ca este nedrept a fi trecute sub tacere; nu ramâne tacut nici în privinta multor fapte nesabuite ale aparatorilor Ortodoxiei; apoi istoriseste fara ocolisuri si pe fata cum a fost silit sa-si iscaleasca numele pe hotarârile Sinodului si încearca sa se dezvinovateasca, zicând ca nu a facut-o pentru bani. În sfârsit, trebuie sa spunem ca memoriile lui Siropulos corespund în punctele principale cu alte istorisiri grecesti si latinesti asupra Sinodului. Toate acestea dovedesc sinceritatea scriitorului si adevarul istoriei sale.
Am pomenit mai înainte ca Siropulos nu face loc în istoria sa nici uneia din disputele publice de la Sinod; însa în locul lor se straduieste sa dezvaluie telul urmarit de catre Împarat, Papa si partizanii lor, si pricinile pentru care au lucrat în Sinod. Descrierea întâlnirilor aparte, tainice, dintre latini si greci dupa sedintele publice ale Sinodului pune în lumina multe din faptele lor obscure care, de nu ar fi fost Siropulos, ar fi ramas pâna azi necunoscute noua. Îndeobste vorbind, de nu ar fi fost memoriile lui, descrierea Sinodului facuta de catre alti autori cu greu ar fi putut fi socotita ca multumitoare.
Dintre toate analele acestui Sinod publicate de Biserica Romei, cea mai buna lucrare este pe drept cuvânt socotita a fi Istoria Sinodului de la Florenta, scrisa în greceste de unul dintre participanti, Dorothei, Mitropolitul Mitilenei. Ea consta în principal din înfatisarea disputelor de la Sinod, alcatuita foarte veridic cu ajutorul însemnarilor facute chiar în Sinod, la care istoricul face referinta din când în când. La încheierea lucrarilor Sinodului, autorul îsi începe propriul jurnal asupra celor mai de seama îndeletniciri ale Episcopilor greci pâna la sfârsitul Sinodului. Jurnalul e scurt, fiindca scriitorul, care era unul dintre cei mai sârguinciosi partizani ai unirii bisericesti, nu face loc decât subiectelor ce-i pareau a fi cele mai însemnate pentru tinta ce o avea în vedere si, pe deasupra, privite doar din perspectiva sa. În decursul istorisirii noastre asupra Sinodului Florentin ne vom putea folosi si noi, sub îndrumarea lui Siropulos, de memoriile lui Dorothei, silindu-ne pe cât ne sta în putinta a limpezi adevarul de minciuna si a îmbogati o istorisire prin cealalta.
Analele rusesti si amintirile despre calatoria Mitropolitului Isidor la Sinod pot fi si ele de folos pentru a arata feluritele împrejurari legate de Mitropolitul rus, despre care nu se pomeneste la Siropulos sau în descrierile latinesti ale Sinodului.
O istorie completa a Sinodului de la Florenta trebuie sa arate nu numai mersul lucrarilor Sinodului si rezultatele lui, ci si sa dea o schita introductiva a starii contemporane a Imperiului de Rasarit si a Bisericii Romei. Facând aceasta, vom sluji la lamurirea pricinii puternicelor stradanii ale Împaratului si Papei spre a convoca un Sinod si a savârsi unirea Bisericilor.

CAPITOLUL I
Starea Imperiului Rasaritean si a Bisericii Romei
înainte de Sinodul Florentin

Jalnica era starea Imperiului Constantinopolului atunci când Manuil al II-lea (1391) a început cu Papa negocierile ce au condus la Sinodul de la Florenta. La acea vreme totul era în mâna turcilor. Manuil însusi, chiar în timpul vietii tatalui sau, a fost silit de catre Baiazid a II-lea sa se alature expeditiilor sale. La porunca Sultanului, tatal lui Manuil a fost constrâns sa nimiceasca pâna în temelii întariturile cetatii aflate pe atunci înca în curs de ridicare. Apoi din partea lui Baiazid a venit cererea de a se ridica o moschee si a se rândui un cadiu pentru turcii din oras, cerere însotita de amenintari cu împuscarea locuitorilor dinauntrul zidurilor cetatii în caz de refuz. Credincios amenintarilor sale, Baiazid începu a prada orasele si satele din marginea Constantinopolului, silind pe bietii locuitori sa se mute în alte locuri; în acelasi timp ostirile sale pustiau si nimiceau orasele de pe tarmul Marii Negre. Ostile Islamului tabarâsera foarte aproape de oras, taindu-i importul de grâne; foametea i-a adus pe locuitori la deznadejde. Iata începutul domniei lui Manuil! Sase ani mai târziu, la cererea lui Baiazid, Manuil a fost silit sa-si împarta stapânirea aproape lipsita de putere cu nepotul sau Andronic – ce se proclamase singur ajutor al Sultanului – si sa plece el însusi spre a cere sprijinul monarhilor din Europa Apuseana. În timpul lipsei sale Constantinopolul aproape ca a cazut prada ambitioaselor teluri ale lui Baiazid. Din fericire pentru oras, Sultanul a dat de un înspaimântator rival în persoana lui Timur. Izbânzile acestuia asupra Sultanului au prelungit o vreme existenta Imperiului si l-au facut din nou pe Manuil stapân pe tronul sau. Mahomed I, fiul si urmasul lui Baiazid, a respectat pacea cu Împaratul grec.
Dar ce-i mai ramânea Împaratului din întinsele tinuturi aflate cândva în stapânirea sa? În Asia nu mai stapânea nici macar o singura provincie, sau macar un singur oras izolat. Este adevarat, Mahomed refacuse ruinele de pe tarmul Marii Negre si al Propontidei, ca si cele din Thessalia, dar, alaturi de Constantinopol, doar aceste ruine erau tot ceea ce-i mai ramasese din marele Imperiu de odinioara. Chiar si pe acestea le stapânea numai cu bunavointa Sultanului. O astfel de stare de lucruri nu putea dura multa vreme. Sub domnia urmasului lui Manuil, Ioan al VIII-lea Paleologul, hotarele Imperiului erau înca si mai mici; Împaratul platea sultanului Murad al II-lea 100.000 de aspri. În fapt acesta din urma era stapânul atotputernic al Imperiului, având chiar puterea de a recruta trupe din rândul grecilor. Turcii jefuiau orasele, pustiau tinuturi întregi si alungau locuitorii. Împaratul putea fi doar martor la nenorocirile supusilor sai, dar nu putea sa-i ajute. Oastea sa era alcatuita în cea mai mare parte din mercenari, flota sa era neînsemnata, finantele Imperiului erau în mare neorânduiala, astfel încât pâna la urma Ioan a fost pus în situatia de a vinde Thessalonicul venetienilor spre a plati cheltuielile curtii sale.
În chip vadit, Imperiul era pe marginea prapastiei, iar saracitii stapânitori ai Constantinopolei o stiau foarte bine. Însa mai stiau ca atâta vreme cât orasul ramânea în mâinile grecilor ar putea înca afla ajutor din partea monarhilor apuseni si ar putea nadajdui sa izbândeasca asupra turcilor. Dar le era la fel de vadit ca, atâta vreme cât Bisericile continuau a fi despartite, crestinii apuseni vor sta mai curând de-o parte, îngaduind turcilor sa nimiceasca întregul Rasarit, decât sa dea o mâna de ajutor la apararea lui. Iata deci pricina pentru care Manuil, în nadejdea de a-si izbavi Imperiul, a hotarât a începe negocieri cu Papa, continuate de Ioan, în vederea ajungerii la o unire a Bisericilor printr-un Sinod Ecumenic. Ei nadajduiau ca un astfel de Sinod ar putea, pe temeiul Sfintei Scripturi si al Sfintei Predanii, sa împace toate pricinile de neîntelegere dintre Biserici; Rasaritul si Apusul ar fi cazut la pace în ce priveste credinta, iar apoi toate neamurile crestine, odata înlaturata pricina dusmaniei lor, si-ar fi unit mâinile si inimile întru apararea credinciosilor împotriva pagânilor.
Nu era un secret faptul ca adevaratul motiv pentru care amândoi Împaratii au propus Papei aceasta unire era nadejdea ca, prin mijlocirea unui Sinod, sa dobândeasca ajutor pentru Imperiu. Chiar si turcii au ghicit planurile Împaratilor si s-au temut de o alianta. Împaratul Ioan Paleologul însusi le-a spus nu o data demnitarilor sai, clerici si mireni, atât la Constantinopole, cât si la Ferrara si Florenta, ca acesta era adevaratul tel al adunarii Sinodului.
Ne vom întoarce acum atentia spre starea de lucruri din Apusul contemporan. Se va vedea astfel limpede pricina pentru care Papa, cu toata sinceritatea, s-a aratat gata sa ia asupra sa adunarea Sinodului pentru unirea Bisericilor.
De la mutarea scaunului papal la Avignon (1308), Biserica Apuseana fusese tulburata de mai multe zguduiri puternice, ce au dus la asa-numita „mare schisma” (1378-1428). Vreme de o jumatate de veac Biserica Apuseana fusese împartita între doi Papi, dintre care unul ramasese în Italia iar celalalt îsi avea resedinta în Franta. Papii si anti-Papii, aruncându-si unii altora anateme, pricinuisera mari tulburari între clerici si mireni: poporul si cârmuitorii sai nu mai stiau pe cine sa primeasca drept cârmuitori legiuiti ai Bisericii; partida unui Papa prigonea partida celuilalt, si ambele se foloseau de cele mai nelegiuite mijloace spre a-si spori veniturile. Tocmai în timpul acestei tulburari generale monarhii si clerul din Apus s-au încredintat de necesitatea reformarii Bisericii lor, începând cu capul si sfârsind cu madularele sale, deplin constienti în acelasi timp ca reforma trebuie facuta prin mijlocirea unui Sinod Ecumenic, iar nu de catre Papii însisi. Astfel, printr-un sir de nenorociri, Biserica Apuseana s-a întors la vechea convingere, oricât de potrivnica fata de cea a Papilor, ca singura autoritate vazuta si universala trebuie sa fie, fara exceptie, cea a Sinoadelor Ecumenice. Asa se face ca la începutul veacului al cincisprezecelea s-au convocat în Apus câteva Sinoade care, atribuindu-si titlul de Ecumenice, pretindeau si dreptul de a-i judeca pe Papi si, cu mai mult sau mai putin succes, au pornit la reformarea numeroaselor abuzuri pricinuite în Biserica de lacomia si ambitiile papale.
Refuzul lui Grigorie al XII-lea, ales Papa de catre Cardinalii italieni, si a Papei Benedict al XII-lea, aflat atunci la Avignon, de a renunta la pretentiile la tronul papal (în ciuda propriilor fagaduinte si a cererilor Împaratilor si Episcopilor), a fost urmat de Conciliul de la Pisa care, fiind convocat împotriva lor, a transferat tiara papala lui Alexandru al V-lea, înfierându-i cu numele de schismatici, eretici si sperjuri. Dar alegerea sa, departe de a linisti tulburarile din Biserica, n-a facut decât sa-i sporeasca nenorocirile prin adaugarea unui nou Papa. La moartea lui Alexandru, Ioan al XXIII-lea a continuat sa-si anatematizeze rivalii – Grigorie si Benedict. Pâna la urma Conciliul de la Constantia (1414), dorind sa puna capat tuturor tulburarilor, proclama solemn ca „acest Sinod Ecumenic a primit nemijlocita stapânire de la Domnul nostru Iisus Hristos, si fiece madular al Bisericii, nelasându-se în afara nici Papa, are a se supune Sinodului în toate cele ce tin de credinta, de încheierea schismei si de reforma bisericeasca. Daca, împotrivindu-se acestui canon, Papa sau oricine altcineva refuza a primi acesta sau orice alt Sinod Ecumenic, se va osândi cu canonisire si, de va fi nevoie, se va supune chiar pedepsei legale.” Hotarârea i-a fost aplicata lui Ioan al XXIII-lea: el a fost osândit sa se lipseasca de scaunul papal, fiind urmat de Otho Colonna, care si-a luat numele de Martin al V-lea (11 noiembrie, 1417). Apoi Conciliul a purces la reformarea Bisericii, desi în realitate s-a marginit la câteva schimbari, întrucât Papa nu îngaduia nici un fel de schimbari semnificative, aranjând sa se amâne solutionarea cerintelor generale de la un Conciliu la altul. Astfel în timpul vietii aceluiasi Papa Martin, Conciliul de la Constantia a fost urmat pe rând de cel de la Pavia (1423), cel de la Sienna (1424), fara mai mult succes, si în sfârsit de cel de la Basel (1431), atât de temut de catre urmasul lui Martin, Eugenie al IV-lea.
Tocmai în aceasta perioada când schisma pusese o frâna asa de puternica în calea autoritatii papale, când convingerea de mai înainte asupra infailibilitatii si puterii absolute a Papei îsi pierduse din putere, facând loc parerii ca autoritatea Sinoadelor Ecumenice era mai mare decât cea a Papei, Papii, temându-se sa nu-si piarda cu totul puterea asupra Bisericii si nefiind în stare sa se lupte cu predominantul spirit al reformei, au primit cu bucurie propunerea Împaratului de unire a Bisericilor, cu atât mai mult cu cât aceasta unire parea a le fi de foarte mult folos în sustinerea puterii lor, care pe atunci se clatina. De îndata ce s-ar fi ajuns la unirea Bisericilor la un Sinod Ecumenic, ei ar fi putut prea bine sa se astepte sa devina cârmuitorii supremi ai întregii lumi crestine, fiind apoi în stare sa nimiceasca cu usurinta pe toti reformatorii din Apus.
Iata deci ca Sinodul la care se astepta savârsirea unirii Bisericilor oferea mari foloase atât Împaratului cât si Papei.

CAPITOLUL II
Negocierile Împaratilor Manuil si Ioan Paleologul cu Papii Romei si cu Conciliul de la Basel privitor la unirea Bisericilor

Negocierile dintre Constantinopol si Roma referitoare la unirea Bisericilor au început în timpul vietii Împaratului Manuil Paleologul. Papa Martin al V-lea, sub înrâurirea legatului grec Evdemon, primise cu multa bunavointa propunerea Împaratului, trimitându-i scrisori atât lui cât si Patriarhului Iosif, ales patriarh din Mitropolia Efesului (1416). Constantinopolitanii au vazut semnele înclinarii Papei spre pace în faptul ca l-a numit pe Patriarh frate, ca si-a dat încuviintarea casatoriei a doua principese de credinta romana cu Ioan si Theodor, fiii Împaratului si, în sfârsit, ca a trimis indulgente celor ce urmau sa apere întariturile proaspat ridicate în Morea. Împaratul si Patriarhul au trimis multumiri Papei pentru interesul fata de propusa unire a Bisericilor, observând în acelasi timp ca, dupa parerea lor, singurul mijloc de a readuce pacea Bisericii ar putea fi oferit de un Sinod Ecumenic. Acest Sinod, spuneau ei, slobod de înrâuriri din afara si ocolind certurile fara rost, putea foarte bine sa cerceteze pricinile neîntelegerii între Biserici, si de îndata ce hotarârile sale, întemeiate pe învatatura vechilor Parinti ai Bisericii, vor fi primite cu sinceritate si de catre toti, unirea putea sa aiba loc. La aceasta Împaratul a alaturat o cerere de ajutor împotriva turcilor. Martin a dat la iveala o Bula, poftind pe toti monarhii europeni sa se alature stârpirii turcilor, poruncind în acelasi timp Episcopilor sai sa propovaduiasca o cruciada împotriva lor (10 iulie, 1420); l-a numit pe Cardinalul de San Angelo legatul sau la Constantinopol, cu instructiuni asupra tratativelor de pace, iar apoi, pentru a face fata cheltuielilor proiectatului Sinod, a cerut ajutor banesc de la Arhiepiscopii de Colonia, Maienta si Trevi.
Primind pe neasteptate vesti de la Constantinopole despre unele miscari ale turcilor ce împiedecau convocarea unui Sinod, Papa si-a amânat planurile si l-a trimis pe nuntiul Antonio Massana spre a face câteva întelegeri pregatitoare privitoare la locul si timpul Sinodului si la conditiile în care ar putea avea loc unirea. Împaratul l-a primit pe nuntiu cu multa bunavointa (16 septembrie, 1422), statornicind mai dinainte ziua pentru discutarea conditiilor, când dintr-o data a cazut la pat, lovit de un acces de apoplexie, fiind deci silit sa încredinteze toate treburile statului fiului sau Ioan.
Dupa multa amânare, Antonio a reusit sa înfatiseze pe larg cerintele papale, întâi înaintea Împaratului, apoi înaintea Patriarhului, de fata fiind si ceilalti Episcopi. Nuntiul a declarat ca Papa dorea din toata inima unirea, cerând doar ca Împaratul, dupa cum fagaduise, sa primeasca învatatura Bisericii Romei si sa i se supuna; ca Papa este binevoitor convocarii Sinodului, dar doreste sa stie când si unde va fi convocat. Ca raspuns la aceasta cerere neasteptata, s-a trimis o epistola de la Constantinopol, în care se afirma ca Împaratul nu daduse vreun consimtamânt neconditionat fata de unire, ci doar fagaduise sa convoace un Sinod asemeni celor Sapte Sinoade Ecumenice si sa se învoiasca la toate hotarârile Parintilor, luate de ei sub însuflarea Duhului Sfânt. Împaratul fixase Sinodul la Constantinopol, dar nu putuse hotarî perioada tinerii sale, întrucât orasul era atunci amenintat de turci. La sfârsitul epistolei sale Împaratul cerea la rândul sau ca Papa sa sileasca pe toti monarhii crestini ai Europei sa declare razboi împotriva necredinciosilor.
Papa a înfatisat raspunsul Împaratului înaintea Conciliului convocat întâi la Pavia, apoi mutat la Sienna, pentru orânduirea treburilor Bisericii Apusene. Însa cum Conciliul a fost curând închis de catre Martin, care se temea ca hotarârile sale s-ar fi putut dovedi nefavorabile pentru el, proiectul unirii a ramas fara nici un fel de rezultate.
Între timp Ioan, care privea unirea ca pe singurul mijloc de îmbunatatire a starii Imperiului sau, a pornit spre Sigismund, Împaratul Germaniei, facând tot ce-i statea în putinta spre a-l atrage într-un razboi împotriva turcilor. Sigismund, care pe atunci se razboia el însusi cu husitii, n-a facut decât sa-l sfatuiasca pe Ioan sa duca la îndeplinire unirea cât mai iute cu putinta.
Urmându-i sfatul, si credincios fagaduintei date Papei prin nuntiul acestuia, la întoarcerea din Ungaria Ioan si-a reînnoit negocierile cu Roma privitoare la Sinod; dar de asta data legatii sai au întâmpinat o puternica împotrivire a Papei fata de propunerea lor de adunare a Sinodului la Constantinopol. Cardinalii, cu o neobisnuita semetie, le-au spus ca „Biserica Romei este maica, iar Biserica Rasariteana fiica; deci nu se obisnuieste ca maica sa mearga la fiica, ci fiica sa se duca la maica sa,” cerând apoi convocarea Sinodului în Italia. Spre a-si respecta partea sa din învoiala, Papa a fagaduit sa-si trimita corabiile si o ostire care sa apere orasul Constantinopol, si sa plateasca grecilor 100.000 de florini spre a acoperi cheltuielile calatoriei lor la Sinod si întretinerea pe durata sedintelor sale. Legatii greci au refuzat sa primeasca o astfel de propunere fara învoirea Împaratului. Spre a da mai multa tarie cererii sale, Papa a trimis cu ei înapoi pe propriul legat, Andrei, Arhiepiscop de Colosse, grec de obârsie, care se alaturase mai apoi Bisericii Romei. Se pare ca la început Împaratul a consimtit sa se duca în Italia dar, dupa ce a cerut sfatul Patriarhului, si-a retras cuvintele si a slobozit pe legatul papal fara nici un raspuns, trimitând în acelasi timp pe generalul sau Iagaris si pe protosinghelul Macarie cu o nota catre Papa, al carei cuprins, scrie Siropulos, ca si raspunsul dat de Papa, ne sunt necunoscute.
Zi de zi legaturile Imperiului cu Sultanul deveneau tot mai stânjenitoare. În aprilie, 1430, acesta a ocupat Thessalonicul prin forta armelor; în octombrie, Ioannina a cazut si ea sub stapânirea sa. Hartuit din toate partile, Împaratul a fost pus în fata necesitatii de a se învoi cu cerintele Papei. El a trimis neîntârziat o ambasada la Roma cu consimtamântul sau la propunerile lui Martin.
Patriarhul, desi pe fata se învoia cu dorinta Împaratului si, supunându-se voii sale, ceruse consimtamântul si ajutorul Papei pentru unirea Bisericilor, totusi în particular, când se afla cu cei mai apropiati dintre clericii sai, le spunea ca nu s-ar duce cu nici un chip la Sinodul din Italia. „A fi platit de Papa,” spunea el, „înseamna a-i recunoaste autoritatea asupra mea. Si cum ar putea o sluga naimita sa nu faca ascultare de stapânul sau? Apoi gânditi-va ce s-ar întâmpla daca, odata ajunsi în pamânt strain, am afla ca nu mai vor sa ne plateasca cheltuielile si sa ne dea cele trebuincioase pentru a ne întoarce acasa! Si apoi, de ce sa nu se convoace un Sinod aici, la Constantinopol? Cei ce ar veni aici din Apus nu ar avea trebuinta de ajutorul nostru. De ar avea nevoie chiar de 100.000 de aspri, acestia s-ar putea aduna cu usurinta de la Episcopi. Numai Mitropolitul rus singur ar aduce Împaratului aceasta suma, din care poate economisi 20.000; tot atâta poate primi si de la Arhiepiscopii Georgiei si Serbiei; Patriarhii Rasariteni pot da câte 2000 sau cel putin 1000 de florini; oamenii nostri mai bogati vor da negresit câte 1000 fiecare, altii câte 600, altii câte 300 sau 100 de aspri.” Asa gândea Patriarhul; dar Împaratul avea alte planuri.
Legatii ajunsera la Roma doar spre a fi de fata la moartea lui Martin (20 februarie, 1431). El fu urmat de Eugenie al IV-lea (3 martie, 1431). În epistola sa catre Împarat si Patriarh, noul Papa se învoia sa adune un Sinod în Italia, fara însa a dovedi prea mult zel fata de cauza acestuia. Grecii fura foarte jigniti de unele din exprimarile sale si destul de tulburati de unele cerinte nepomenite de catre Martin. De asemenea, Eugenie fu pus într-o situatie foarte neplacuta, întrucât sumele strânse de Martin pentru adunarea Sinodului fusesera însusite de catre rudele lui, astfel încât Eugenie fu silit sa porneasca razboi pe fata cu acestia.
Însa foarte curând Conciliul de la Basel l-a facut pe Papa sa fie mai atent fata de planul unirii Bisericilor, facându-l sa-si lase de-o parte mândria si semetia în legaturile sale cu Împaratii din Rasarit. Curând dupa deschiderea Conciliului de la Basel (23 iulie, 1431) Eugenie îsi dadu seama ca Conciliul îsi propunea sa lucreze în acelasi spirit de independenta fata de Papa ca si Conciliul de mai înainte de la Constantia. Aceasta l-a hotarât sa puna capat Conciliului (18 decembrie, 1431), statornicind un altul la Bologna, care urma sa se tina peste un an si jumatate, sub pretext ca grecii fagaduisera sa vina în Italia pentru unire. Dar Conciliul de la Basel, având în spate autoritatea Împaratului Sigismund si interesele tuturor principilor germani si ale Frantei, a dat Papei un raspuns foarte raspicat, afirmând ca Conciliul nu are de gând sa-si schimbe locul de convocare ori sa-si încheie cele începute, ci mai curând întelege sa purceada la smulgerea ereziilor, îmbunatatirea moralei si readucerea pacii; si nadajduieste în acelasi timp ca Papa Eugenie sa arate bunavointa fata de Conciliul deschis sub ocrotirea sa si a înaintasului sau. În acelasi timp, Conciliul a confirmat hotarârea de la Constantia privitor la supunerea oricarei persoane, inclusiv a Papei, fata de autoritatea Conciliului si a cerut înfatisarea Papei înaintea lui, amenintând ca, în caz de refuz, sa-l judece dupa legile Bisericii. Papa, temându-se pe de-o parte ca nu cumva Conciliul sa faca alti pasi înca si mai categorici, iar pe de alta parte constrâns de catre supusii sai nemultumiti, care l-au împins sa fuga din Roma, a fost silit sa primeasca cererile Parintilor de la Basel (15 decembrie, 1433), trimitându-si împuternicitii spre a lua parte la Conciliu.
În timpul acestor dispute, Conciliul, cu de la sine putere, a început negocieri cu Împaratul grec; caci Andrei, Arhiepiscopul de Colosse, trimis de catre Papa sa negocieze cu Conciliul, îi încredintase pe membrii acestuia ca grecii doreau în chip sincer unirea Bisericilor.
Trimitând pe Episcopul Antonie si pe Doctorul Albert la Constantinopol, Conciliul poftea pe greci sa i se alature, înfatisându-le, spre a-i atrage, superioritatea autoritatii Conciliului fata de cea a Papei si mai marea sa destoinicie întru a savârsi unirea, aratând totodata ca multi regi, si chiar Împaratul Sigismund, erau de partea sa si deci era mai multa nadejde de ajutor pentru greci din partea Conciliului decât din partea Papei, a carui slava avea sa apuna curând.
Împaratul Ioan, netinând seama de faptul ca începuse deja negocieri cu Eugenie, se învoi cu ademenitoarele propuneri ale Conciliului si îsi trimise ambasadorii la Basel cu scrisori din partea sa si a Patriarhului, împuternicindu-i sa se învoiasca cu orice lucru hotarât de Conciliu, cu consimtamântul lor, ce ar duce la pacea Bisericilor. Între acesti ambasadori se afla Isidor, igumenul manastirii Sf. Dimitrie si mai apoi Mitropolit al Rusiei.
Eugenie, aflând despre ambasada Împaratului la Conciliu, schimbându-si planul de mai înainte, îl înstiinta pe Împarat ca este gata sa convoace un Sinod la Constantinopol. Schimbarea tacticii lui Eugenie s-ar putea explica presupunând ca nu putea renunta la ideea de a pune capat Conciliului, cu toate ca în acel moment erau în relatii pasnice. Împrejurarile prezente pareau a fi foarte favorabile planurilor sale. Nestiind ce sorti de izbânda ar avea negocierile sale cu Conciliul de la Basel, Împaratul se învoi cu propunerile Papei, înstiintând Conciliul despre pasul facut de el.
Între timp, ambasadorii Împaratului la Basel, dupa o lunga consfatuire cu deputatii Conciliului, au început negocieri cu ei (17 sept., 1434). Ei au declarat ca (1) daca Sinodul pentru unirea Bisericilor va fi convocat la Constantinopol, toate cheltuielile vor fi platite de Împarat; în caz contrar, Biserica Apuseana trebuie sa-i ajute pe greci. (2) În afara de Constantinopol, Sinodul ar putea fi convocat în Calabria, la Milano sau la Ancona, sau în orice alt oras care sa fie port la mare; la Bologna sau în alt oras italian; în afara Italiei, la Viena, Buda sau în Savoia. (3) Ambasadorii au fagaduit ca Împaratul, Patriarhul si celelalte persoane necesare vor veni la Sinod. Auzind aceste conditii, Conciliul s-a învoit sa ia asupra sa cheltuielile trebuincioase întretinerii si calatoriei Împaratului si Episcopilor de la Constantinopol si înapoi; a fagaduit sa trimita o flota si o ostire care sa apere Constantinopolul în lipsa Împaratului; s-a aratat gata sa stabileasca Sinodul în oricare din locurile pomenite, în afara de Constantinopol; si, în sfârsit, a fagaduit ca Papa îsi va da consimtamântul la toate conditiile. Pentru ca negocierile sa fie aprobate de catre Împarat, trei membri ai clerului au fost trimisi la Constantinopol – Ioan din Ragusa, Henric Manger si Simon Freyron, care au dus grecilor 8000 de florini pentru a se pregati de calatorie.
Hristofor, legatul papal, a sosit deodata cu ambasadorii de la Basel; caci Conciliul, aflând de întelegerea dintre Papa si Împarat, aratase Papei cât de potrivnic cinstei Împaratului, Papei si Conciliului ar fi fost faptul de a încalca niste tratate încheiate în chip solemn si cât de mare era primejdia ce ameninta Constantinopolul înconjurat de turci. Desi Eugenie, în epistola sa catre Conciliul de la Basel (22 feb., 1435), staruise pentru deschiderea Sinodului la Constantinopol, îsi trimisese propriul împuternicit împreuna cu legatii de la Basel, cu porunca sa confirme toate hotarârile luate de Conciliu; însa în realitate acesta primise de la Papa instructiuni secrete de a împiedica Conciliul cât mai mult cu putinta, de a strica relatiile acestuia cu grecii si îndeosebi de a lucra asupra vârstnicului Patriarh, cel mai dornic dintre toti ca Sinodul sa se adune la Constantinopol.
Ajungând în fata Împaratului, ambasadorii de la Basel s-au straduit sa-l înduplece sa convoace Sinodul la Basel, mai curând decât în oricare alt loc din cele pomenite. Împaratul parea sa se învoiasca cu propunerea lor. Dar înainte de a-si da pe deplin consimtamântul, a alcatuit un comitet de clerici si mireni spre a cerceta tratatul sau mai curând hotarârea Conciliului de la Basel.
Chiar la începutul hotarârii, între multe alte exprimari ciudate, era si urmatoarea: „Parintii s-au adunat la Conciliul Ecumenic (de la Basel) spre a smulge nou-aparuta erezie a boemienilor (husitilor) si vechea erezie a grecilor.” Mare a fost uimirea ortodocsilor la citirea acestor cuvinte, jignitoare pentru întreaga Biserica, si îndata s-a cerut ca acele cuvinte sa fie ori scoase, ori îndreptate. Ambasadorii au invocat drept scuza faptul ca cuvintele atât de jignitoare pentru greci se datorau greselii copistului hotarârii, si chiar au încercat sa puna toata vina în seama grecilor însisi, întrucât acestia auzisera hotarârea citita la Conciliu si ar fi putut cere îndreptarea exprimarilor neplacute lor. Pâna la urma s-a hotarât sa se alcatuiasca un nou preambul al hotarârii si sa fie trimisa înapoi la Basel spre a primi pecetea Conciliului. Celelalte parti ale tratatului au fost primite fara un cuvânt. În ce priveste locul Sinodului, acesta urma a fi statornicit de îndata ce grecii ar fi fost gata de plecare.
Urmatorul pas necesar era ratificarea tuturor acestor lucruri de catre legatul papal. Dupa multe straduinte zadarnice de a ocoli un raspuns clar, legatul spuse grecilor ca avea împuternicirea Papei de a ratifica, si a ratificat toate întelegerile facute pâna atunci, iar ca dovada a cuvintelor sale a aratat Conciliului hotarârea papala, care într-adevar îl împuternicea sa actioneze asa cum o facuse.
S-a copiat deci hotarârea si a fost trimisa la Basel împreuna cu scrisori de la Împarat, de la fratele sau Constantin si de la Patriarh (noiembrie, 1435), cuprinzând pe lânga conditiile de mai înainte o noua cerere privitoare la prezenta personala a Papei la Sinod, în calitatea de Cap al Bisericii Latine si al Apusului.
Anul urmator s-a trimis de la Basel hotarârea revizuita, cu pecetea Conciliului. Împaratul începu sa adune Episcopii. Legatii cu scrisori si daruri fura trimisi în feluritele provincii ale Bisericii Rasaritene si Sfintii Parinti începura sa se adune la Constantinopol. Georgia trimise doi Episcopi si un dregator de la curte; Trapezuntul a trimis un Mitropolit si un legat; Mitropolitul Moldovlahiei a sosit si el cu alaiul sau. Isidor, hirotonit cu putin timp înainte Mitropolit al Rusiei, a primit porunca la plecarea sa la Moscova sa rânduiasca astfel lucrurile încât si Rusia sa ia parte la unirea Bisericilor, iar la întoarcerea sa la Constantinopol sa aduca cu el legati rusi si Episcopi. S-a trimis de asemenea o solie si despotului Serbiei, dar nu s-a primit nici scrisoare, nici vreun legat de la el. Solii trimisi la Patriarhii Alexandriei, Antiohiei si Ierusalimului adusera scrisori în care patriarhii, desi refuzau sa se înfatiseze personal la Sinod, îsi numeau totusi niste loctiitori. Patriarhul Alexandriei i-a ales pe Antonie, Mitropolitul Iracliei, si pe Marcu Evghenikos, pe atunci înca un simplu calugar; Patriarhul Antiohiei a ales pe Ioasaf al Efesului si pe duhovnicul Împaratului, Grigorie; Patriarhul Ierusalimului l-a numit pe Dionisie al Sardisului si pe Isidor, Mitropolitul Rusiei. Toate aceste numiri s-au facut sub îndrumarea trimisilor, dupa dorinta Împaratului, si chiar fara vreun consimtamânt preliminar al Patriarhului Constantinopolei.
În gr£mmata data vicarilor patriarhali (ep…tropoi) Patriarhii îi împuterniceau sa-si dea consimtamântul numai pentru acele lucruri ce se potriveau cu legiuirile Sinoadelor si scrierile Parintilor. Asemenea conditii nu erau nicidecum pe placul lui Ioan, trimisul de la Basel, si nici al Împaratului; vicarilor patriarhali li s-au parut a fi prea zgârcite, întrucât le limitau prea mult libertatea de actiune. Împaratul ceru ca Patriarhii sa trimita noi gr£mmata, scrise dupa modelul trimis dinainte. Cererea a fost îndeplinita si, pe deasupra, Patriarhii au schimbat unele numiri.
Dupa ce a dat drumul trimisilor catre Parintii Rasariteni, Împaratul l-a înstiintat pe Papa ca este gata sa plece la Sinod împreuna cu Patriarhul si clerul. Un alt trimis a plecat catre Parintii de la Basel cu cererea ca galerele fagaduite sa fie trimise la Constantinopol cam prin toamna.
Între timp Împaratul a adunat un sfat alcatuit din cei mai vestiti nobili dintre clerici si mireni, binecunoscuti pentru învatatura lor, si i-a poftit sa purceada la convorbiri în vederea apropiatelor dispute cu latinii. Cantacuzino, unul dintre cei mai însemnati nobili ai Imperiului, si un neabatut sustinator al Ortodoxiei, a spus ca primul subiect de discutie al Sinodului se cuvine a fi adaugirea facuta la marturisirea de credinta, fiind una dintre principalele pricini de neîntelegere între Biserici. Gheorghie Sholarios, cel mai învatat om al vremii sale, si-a spus si el parerea, observând ca, pentru împacarea Bisericilor, Sinodul trebuie sa cerceteze cu grija învatatura aflata în disputa si sa o întareasca cu cuvintele limpezi si de netagaduit ale Dascalilor Bisericii. Daca Împaratul cauta o unire din pricini politice, atunci nu este trebuinta sa se osteneasca atâtia oameni: doi sau trei trimisi pot foarte bine sa încheie socoteala. Împaratul însusi era departe de a dori ca grecii sa lase cale libera latinilor fara nici un fel de împotrivire. Din aceasta pricina s-a hotarât sa se cerceteze lucrarile de mai înainte ale aparatorilor Ortodoxiei, scrise în timpul disputelor cu latinii, si îndeosebi lucrarile lui Nil Cavasila. S-a dorit chiar sa se trimita si la Muntele Athos dupa câteva dintre vechile carti, dar acestea nu au fost primite niciodata. La sfârsit s-au pus în discutie persoanele potrivite spre a fi trimise la Sinod, între care se afla un anume Nil Tarhaniotul; dar Împaratul, temându-se ca Nil, care era calugar, sa nu fie prea neclintit în pareri, si astfel sa strice totul, nu s-a învoit cu trimiterea lui.
Între timp la Basel aveau loc mari tulburari între membrii Conciliului, care nu se puteau întelege asupra locului unde sa se adune Sinodul, si socoteau neîndestulatoare suma propusa pentru a plati grecilor cheltuielile pentru calatorie si sedere. Rezultatul a fost o ruptura definitiva între ei si Papa. Cea mai mare parte a Conciliului a hotarât sa tina un Sinod la Basel si, în caz ca grecii nu s-ar învoi – la Avignon sau în alt oras din Savoia; pentru acoperirea cheltuielilor s-au fagaduit cu marinimie indulgente celor ce ar ajuta material sfânta cauza a unirii, iar de la clerul apusean urma sa se adune o zeciuiala. Însa trimisul ce a sosit de la Constantinopol cu vestea ca grecii sunt gata de plecare la Sinod (7 feb., 1437) s-a împotrivit planului adunarii Sinodului la Basel sau la Avignon, întrucât cele doua orase nu fusesera numite în tratatul dintre Împarat si Conciliu; el nu se învoia nici cu vreun alt oras din Savoia, desi fusese numita în tratat, sub cuvânt ca grecii dadeau acest nume nu provinciei însasi, ci oraselor apartinând Ducelui de Savoia din Italia. De asemenea Papa, tintind mereu la dizolvarea Conciliului de la Basel, si-a trimis legatul acolo ca sa anunte ca nu aproba nici locurile numite pentru tinerea Sinodului, si nici mijloacele de adunare a banilor pentru greci. La 7 mai, 1437, spre a se pune capat tuturor neîntelegerilor, s-a recurs la vot, doua treimi dintre participanti votând pentru primele orase, iar restul pentru Florenta sau Udine. Ambele tabere si-au scris voturile, care s-au citit în Catedrala, iar pecetea Conciliului a fost apoi pusa pe hotarârea reiesita din majoritatea voturilor. Atunci tabara cea mai slaba a recurs la o fapta cât se poate de necinstita: noaptea, au luat pecetea Conciliului si au pus-o pe propria hotarâre. Papa, folosindu-se de toate aceste tulburari, a aprobat hotarârea taberei mai slabe, care se potrivea si cu parerile sale (29 iunie), desi mai apoi s-a razgândit si a pus Sinodul la Ferrara. Între timp, nemultumitii membri ce paraseau Baselul au trecut de partea Papei. Între ei se afla Giuliano Cesarini, care mai apoi a jucat un rol de frunte în lucrarile Sinodului de la Ferrara-Florenta.
Spre a o lua înaintea planurilor Conciliului de la Basel, Papa a trimis la Constantinopol câteva galere cu un legat si cu trei Episcopi, poftind pe Împarat si pe Episcopii greci la un Sinod în Italia. Sosirea Împaratului în Italia era un eveniment de mare însemnatate pentru Papa. Întrucât Conciliul de la Basel fagaduise ca pe un lucru de la sine înteles ca Papa va trebui sa ia parte la unirea Bisericilor, iar Eugenie însusi nu avea nimic de-a face cu Conciliul, devenise cât se poate de vadit ca Sinodul avea sa dea curând o sentinta împotriva lui si sa aleaga un alt Papa.
Legatul a declarat ca Papa se împacase cu parintii de la Conciliu si ca Conciliul era dizolvat, urmând a se convoca un altul în Italia. În acelasi timp, un învatat grec, Gheorghie din Trapezunt, care traia pe atunci în Apus si era un fiu al Bisericii Latine, scrise Împaratului, încredintându-l ca în împrejurarile tulburi din Biserica Apuseana – din timpul luptelor dintre Papa si Conciliu – aparitia Împaratului în Italia de partea Papei ar pune capat de la sine tuturor certurilor.
Împaratul daduse deja porunci tuturor celor numiti spre a lua parte la Sinod sa se pregateasca de calatorie. Dar abia trecusera douazeci de zile de la sosirea galerelor papale, când deodata galerele fagaduite de Conciliul de la Basel intrara în Bosfor. De nu i-ar fi oprit Împaratul, rivalii ar fi pornit o batalie navala. Legatii papali si cei de la Basel nu si-au precupetit nici ostenelile, nici banii, spre a-i trage pe greci catre parerile lor. Curând însa grecilor li se arata în chip vadit starea reala a lucrurilor din Apus, ajungând si mai nedumeriti în privinta taberei careia sa i se alature. Legatii de la Basel declarara ca pacea între Conciliu si Papa fusese si înca era si atunci cu neputinta. Unul dintre ei, locuind de multa vreme la Constantinopol, îl sfatui pe Patriarh, ca prieten, sa nu se duca nici la Basel nici în Italia. Multi dintre Episcopi îl trageau pe Împarat sa faca acelasi pas. Chiar si Sigismund trimise un sol la Constantinopol sa-l înduplece pe Împarat sa amâne o vreme unirea Bisericilor, pâna ce neîntelegerile launtrice din Biserica Apuseana vor lua sfârsit. În sfârsit, Sultanul Murad îl sfatui pe Împarat sa se încreada mai mult în statornicia unei aliante cu el decât cu latinii. Dar, cu toate aceste sfaturi si povete, Împaratul, respingând propunerile Conciliului de la Basel, hotarî sa porneasca spre Italia în galerele Romei.

CAPITOLUL III
Plecarea grecilor la Sinod si sosirea lor la Ferrara

De îndata ce s-a hotarât calatoria spre Italia, Patriarhul si-a ales Episcopii ce aveau sa-l însoteasca la Sinod. Ei erau în numar de douazeci si doi, cuprinzând si pe cei trimisi din Trapezunt, Georgia si Moldova, adica: Marcu, Mitropolitul Efesului, Antonie al Trapezuntului, Antonie al Iracliei, Mitrofan al Kizicului, Vissarion al Nikeii, Macarie al Nicomidiei, Dionisie al Sardisului, ca si mitropolitii Târnovei, Monemvasiei, Lakedemoniei, Amasiei, Mitilenei, Stavropolei, Moldovei, Rhodosului, Melenicului, Dramei, Ioanninei, Silistrei, Anhialei si Georgiei, împreuna cu un episcop. Totodata gr£mmata Patriarhilor au fost date Vicarilor, în alegerea carora s-au facut unele schimbari. Mitropolitul Iracliei a fost numit vicar al Patriarhatului Alexandriei; Grigorie, duhovnicul Împaratului, împreuna cu Mitropolitul Rusiei – vicari ai Patriarhatului Antiohiei; Mitropolitii Efesului si Sardisului – ai Patriarhatului Ierusalimului.
Cel dintâi între Episcopii greci în privinta învataturii, tariei de caracter si ortodoxiei era Marcu, Mitropolitul Efesului. Nascut la Constantinopol, primise în tinerete o educatie potrivita vârstei sale, afierosindu-se îndeosebi studiilor teologice si artei ritoricesti. Era mai-marele scolii din Constantinopol si dobândise un renume asa de mare pentru cuvântarile sale, încât multi oameni din alte tinuturi îi cereau adesea sa le scrie câte un Cuvânt pentru o anumita praznuire. Facând parte din kliros-ul Bisericii celei Mari din Constantinopole, a ales sa se retraga din lume si a intrat în Manastirea din Mangana. Aici, într-o chilie singuratica, nevazut nici macar de rubedeniile sale, a facut din cercetarea Sfintelor Scripturi si a Scrierilor Parintilor singura si cea mai placuta lucrare a mintii si inimii sale. Asa a ajuns Marcu sa dobândeasca cunoasterea amanuntita a temeiurilor Credintei Ortodoxe. Mintea sa limpede si încercata vedea îndata greselile dusmanilor Ortodoxiei, gasind o grabnica cale de aparare a adevarului; adâncul sau simtamânt religios l-a sustinut în timpul disputei, si mai curând ar fi murit decât sa se faca tradator adevarului.
Vissarion, asemeni lui Marcu, era unul dintre barbatii cei mai învatati ai vremii sale. Adânc cunoscator al stiintei teologice, dovedea totodata o asemenea usurinta în vorbire, încât pâna si grecii marturiseau superioritatea lui în aceasta privinta asupra lui Marcu, favoritul lor. Pe lânga aceste însusiri, îsi dobândise între contemporani faima de subtil filosof si cald aparator al lui Platon. Era favoritul Împaratului Ioan Paleologul, care în preajma plecarii la Sinod îi cerea sfatul pentru aproape orice lucru. Dar avea si lipsuri: taria de caracter, dragostea de adevar curata si de nezdruncinat, temeinicia în dezvoltarea ideilor – trasaturi atât de caracteristice lui Marcu – nu se gaseau la Vissarion. Iubirea de sine avea sa-l faca curând sa strice prietenia cu un om ce în chip vadit urma sa-i devina rival. Iata de ce Vissarion n-a putut defel sa fie un ajutor de încredere al lui Marcu într-o cauza la care fusese chemat sa se alature de catre Împarat.
Iosif, Patriarhul Constantinopolei, al carui rang înalt îl facea sa fie o persoana cu mare trecere în Sinod, a dovedit prin cârmuirea sa ca abia facea fata slujirii sale în Biserica si împrejurarilor vremii. Batrân, slab si nehotarât, se lasa înrâurit de catre mireni în aproape orice pas pe care-l facea, si în fapt nu putea sa apere cu sorti de izbânda tabara ortodoxa a Sinodului împotriva atacurilor unei opozitii puternice. Este adevarat ca, din când în când, arata o dorinta sincera de a pazi Ortodoxia de dusmanii ei; dar îi lipseau acele însusiri temeinice si taria de caracter care sa-l faca destoinic sa-i înfrunte fatis pe dusmani. Desi nutrea nadejdi ca va izbândi si va fi slavit de urmasii sai, avea întotdeauna un raspuns pregatit în caz de neizbânda: „Chiar daca latinii,” obisnuia el sa spuna, „ne silesc la ceva, noi vom tine totdeauna învatatura sanatoasa a Parintilor. Nu au decât sa ne ameninte cu chinuri; vom rabda mai curând orice durere decât sa ajungem tradatori fata de tot ceea ce am primit de la Sinoadele Ecumenice si de la sfintii Dascali ai Bisericii: vom fi ori mucenici cu fapta, ori mucenici cu voia.” Însa timpul l-a dovedit pe Iosif mincinos cuvintelor sale.
Sase arhonti ai Marii Biserici din Constantinopole urmau sa-l însoteasca pe Patriarh la Sinod în calitate de sfetnici. Între ei era marele ecclesiarh Siropulos, autorul istoriei Sinodului; de asemenea trei igumeni, noul duhovnic al Împaratului, trei calugari (ieromonahi) si câtiva membri ai clerului. Grigorie, duhovnicul Împaratului, numit Mammas, având anumite drepturi în calitate de vicar, mai întâi al Patriarhului Antiohiei, apoi al Patriarhului Alexandriei, si fiind foarte apropiat Împaratului, nu era totusi în stare a-si folosi drepturile cu folos pentru cauza Bisericii. Felul sau de a fi – slab, suparacios, fara rânduiala statornica în purtari, si în acelasi timp plin de sine – dezgusta pe oricine avea de-a face cu el, facându-l sa fie urât de catre toti. Este cu adevarat lucru de mirare cum un astfel de om a putut sa câstige încrederea Împaratului, care era totdeauna asa de prevazator si chibzuit.
Împaratul era însotit în Italia si de multi mireni. Pe lânga fratele Împaratului, despotul Dimitrie, s-au alaturat alaiului împaratesc si câtiva dregatori ai curtii si unii învatati. În fruntea listei acestor persoane, tinând seama de vasta sa cunoastere a teologiei si filosofiei, se afla Gheorghie Sholarios. Bucurându-se de încrederea si bunavointa lui Ioan, avea în acelasi timp si legaturi de prietenie cu Marcu al Efesului, dascalul sau. Faimosul filosof Ghemistos Pletho, desi batrân, a fost si el luat la Sinod. Împaratul îi ceruse sfatul la începutul negocierilor cu Biserica Romei. La Sinod el a fost un fierbinte aparator al Ortodoxiei, si în acelasi timp a reînviat dragostea florentinilor pentru filosofia lui Platon, prin însufletitele sale prelegeri pe aceasta tema din timpul sederii la Florenta.
La 27 noiembrie, 1437, dupa mai multe Te Deum-uri în Biserica cea Mare din Constantinopol si la Manastirea Hodighitriei, Împaratul, Patriarhul si alti reprezentanti din rândul clerului si mirenilor, pornira la drum.
Între timp, în acelasi an, la 18 octombrie, Papa Eugenie a dat o Bula în care se spunea ca pentru o cât mai folositoare unire a Bisericilor si îmbunatatirea treburilor Bisericii, aduse de catre Conciliul de la Basel într-o stare înca mai rea decât cea de dinainte, urma sa se adune un Sinod la Ferrara, si deci toti cardinalii, episcopii si abatii trebuie sa se mute îndata de la Basel la Ferrara, spre a discuta treburile bisericesti. Cu împuternicirea Papei, Nicolo Albergati, Cardinal al Sfintei Cruci din Ierusalim, a venit la Ferrara cu câtiva episcopi si a deschis Sinodul (8 ian., 1438). Când însusi Eugenie împreuna cu Cardinalii sai a sosit la a doua sedinta a Sinodului (14 feb.), erau deja de fata saptezeci de episcopi. S-a citit apoi Bula papala ce excomunica pe toti cei aflati la Conciliul de la Basel, scotând din cinurile lor pe toti clericii si mirenii si cerând magistratilor orasului sa alunge pe toti Parintii Conciliului de la Basel, si aceasta pâna într-o luna, sub amenintarea excomunicarii.
La rândul sau, Conciliul de la Basel (în sedintele din 12 octombrie 1437, si 24 ianuarie si 24 martie, 1438) declara nelegitim Sinodul de la Ferrara si toate actele sale; iar dupa mai multe invitatii catre Eugenie de a veni la Basel, îl excomunica, cerând pâna la urma ca toti episcopii adunati la Ferrara sa vina în decurs de o luna la Basel, sub amenintarea pedepsei bisericesti pentru neascultare. S-a ivit astfel o noua dezbinare în Biserica Apuseana; si ceea ce era si mai rau, ea era pricinuita chiar de catre acele persoane ce îsi luasera asupra lor îndatorirea de a împaca Biserica Rasaritului cu a lor.
La sosirea grecilor la Venetia, Papa l-a trimis întâi pe Nicolo Albergati, apoi pe Giuliano Cesarini, poftind pe Împarat si pe Patriarh la Ferrara. Ajunsi aici, grecii s-au întrebat din nou daca sa mearga la Basel sau la Ferrara. Dogele Venetiei i-a sfatuit sa astepte venirea unei noi solii de la Basel. Pe de alta parte, legatul Hristofor facu tot ce-i statea în putinta spre a îndupleca pe Împarat si pe Patriarh sa se alature Papei, folosindu-se nu o data de daruri si de argumentele cele mai graitoare. Pâna la urma grecii cazura în capcana lui. Cele trei saptamâni petrecute la Venetia fura asa de prielnice pentru cei mai multi dintre greci, si chiar pentru câtiva episcopi, încât au numit-o pamântul fagaduintei. Iata înca o piatra de poticnire pentru viitorii aparatori ai Ortodoxiei! Asemuind jalnica stare a Imperiului lor, pe atunci aproape biruit de catre turci, cu luxul, libertatea si înlesnirile vietii apusene, grecii mai slabi erau cu usurinta ispititi spre o pace ce fagaduia multe pentru bunastarea lor pamânteasca.
La Francolino, un sat asezat cam la un ceas si jumatate calare de Ferrara, Împaratul fu întâmpinat de legatul papal, de cârmuitorul orasului si de alti dregatori ai cetatii. În ziua urmatoare (4 martie) Împaratul, însotit de alaiul sau, de Episcopii Papei si de dregatorii din Ferrara, si-a facut intrarea solemna în oras. Papa, împreuna cu Cardinalii, Episcopii si Abatii, îl asteptau în palat. La intrarea Împaratului, Papa s-a ridicat, l-a îmbratisat si, dându-i mâna, pe care Împaratul i-a sarutat-o, l-a asezat alaturi de sine. Dupa o convorbire aparte, Împaratul s-a retras la palatul pregatit lui.
Patriarhul a sosit la Ferrara mai târziu decât Împaratul. De îndata ce Iosif s-a apropiat de Francolino, i s-a trimis o mareata galera care l-a adus la tarm împreuna cu Episcopii si restul clerului. În ziua urmatoare Împaratul l-a înstiintat pe Patriarh ca Papa se astepta ca el sa-si plece genunchii în fata sa si sa-i sarute papucul. Era o grea lovitura pentru Patriarh, care nu prea se astepta la o asemenea primire de la fratele sau în Hristos. Pe când se afla la Venetia, el spusese unuia dintre oamenii de încredere ai Papei: „Daca Papa e mai batrân decât mine, îl voi cinsti ca pe un parinte; de este de aceeasi vârsta cu mine, îl voi socoti ca pe un frate; de este mai tânar, îmi va fi ca un fiu.” Dupa amiaza au fost trimisi sase episcopi spre a-l felicita pe Iosif pentru sosirea sa si a-i cere obisnuita prosternare fata de Papa. Patriarhul spuse fara înconjur Episcopilor ca nu se învoieste decât cu o îmbratisare frateasca; si, adunându-si Episcopii, le spuse cu indignare despre cererea papala. Mitropolitul Trapezuntului îi aduse aminte ca, pe când se afla la Venetia, fusese sfatuit sa se gândeasca cu multa grija la aceasta; dar raspunsul lui fusese ca Papa primea pe toti cu cinstire si cuviinta. Mitropolitul Iracliei declara ca el si Mitropolitul Monemvasiei nu vor saruta pantofii Papei când îi vor fi înfatisati, fara sa le pese de mânia sa. Între timp Împaratul trimise un alt sol, zicând ca înca mai discuta cu Papa în privinta mijloacelor de a nu aduce atingere rangului Patriarhului. Iosif puse urmatoarea întrebare Episcopilor trimisi a doua oara la el de catre Papa: „Spuneti-mi, de ce-si însuseste Papa asemenea privilegii? Care Sinod sau canon al Bisericii a întarit acest obicei? Daca Papa este urmasul Apostolului Petru, noi suntem urmasii celorlalti Apostoli. Si oare ceilalti Apostoli au sarutat picioarele lui Petru? Cine a mai auzit asa ceva?” Legatii raspunsera ca obiceiul era din vechime si ca episcopii, regii, Împaratul Germaniei si chiar Cardinalii, ce sunt mai presus de Împarat, îi ramân credinciosi. Dar Patriarhul, cu multa hotarâre, îsi pastra cererea de mai înainte asupra unei primiri fratesti din partea Papei, fagaduind ca în caz de refuz nu va debarca si nici nu va lasa pe vreun episcop de-al sau sa o faca. Pâna la urma Papa încuviinta cererea lui Iosif, pretinzând ca doreste în chip sincer pacea.
La 8 martie, patru Cardinali, vreo douazeci si cinci de Episcopi si cârmuitorul cetatii cu mai multi curteni venira la Patriarh dimineata în zori si-l însotira pe el si clerul sau pâna la palatul papal. Papa, spre a-si ascunde de norod silita smerenie, nu dadu Parintilor rasariteni o audienta solemna, ci îi primi în odaia sa. La intrarea Patriarhului cu sase Mitropoliti, Eugenie s-a ridicat si i-a dat un sarut fratesc. Restul Episcopilor urmara dupa el, câte sase o data, sarutând mâna si obrazul drept al Papei. În timpul înfatisarii grecilor numai Patriarhul sedea pe un scaun mai scund, la stânga Papei, în spatele legatului Hristofor ce slujea ca talmaci: ceilalti Episcopi ramasera în picioare. În aceeasi zi Patriarhul ceru îngaduinta Papei de a sluji Liturghia dupa rânduielile Bisericii Grecesti.

CAPITOLUL IV
Deschiderea Sinodului de la Ferrara. Discutii private asupra Purgatoriului.

Orânduirea scaunelor pentru membrii Sinodului în Catedrala Sf. Gheorghe a fost de asemenea obiect de discutie. Latinii voiau ca scaunul papal sa fie ridicat în mijlocul bisericii iar episcopii latini si greci sa ia loc de-a dreapta si de-a stânga tronului. Lovindu-se de refuzul grecilor, latinii hotarâra sa mute scaunul papal în nava din dreapta si sa construiasca acolo locurile pentru episcopii latini, lasând partea opusa Împaratului, Patriarhului si celorlalti greci. Lânga jiltul papal s-a ridicat un tron pentru Împaratul Germaniei; urmau apoi jilturile pentru Cardinali si Episcopi. Pe partea stânga s-a construit un tron asemanator pentru Împaratul grec; lânga el un scaun pentru Patriarh si jilturi pentru Episcopii Rasariteni. În mijlocul bisericii s-a lasat un loc aparte pentru vorbitori sau pentru cei ce aveau sa poarte discutii în contradictoriu. Dar si atunci grecii se simtira foarte neplacut. Scaunul papal se deosebea mult nu doar de cel al Patriarhului, ci chiar de tronul Împaratului, fiind mai înaltat si dintr-un material mai scump. Patriarhul s-a plâns. Împaratul a spus doar în treacat ca în orânduirea Sinodului nu era altceva decât desertaciune lumeasca, potrivnica rânduielilor Bisericii.
Dorind a pune rânduiala în treburile Imperiului cu ajutorul monarhilor apuseni, Ioan i-a aratat Papei dorinta sa ca la Sinod sa prezideze nu doar Episcopii Apuseni, ci si suveranii Europei, ori cel putin loctiitorii lor. La început Papa refuza sa îndeplineasca dorinta Împaratului, vazând un obstacol în calea ei în feluritele razboaie si certuri între regatele Europei; dar, la cererea staruitoare a Împaratului, fagadui sa-si trimita legatii la regii si principii europeni, poftindu-i la Sinod. Din pricina aceasta subiectele dogmatice fura lasate de-o parte vreme de patru luni. Dar spre a nu se pierde timpul, Papa, cu învoirea Împaratului, hotarî sa deschida Sinodul, nadajduind sa ademeneasca câtiva Episcopi de la Basel prin înstiintarea asupra deschiderii Sinodului, facând o impresie favorabila si întarind astfel tabara mai slaba. Potrivit aranjamentelor papale, delegatii ambelor parti aveau sa se ocupe în aceste patru luni cu discutii private privitoare la neîntelegerile dintre greci si latini.
În acelasi timp Împaratul îl îndupleca cu mare greutate pe Papa sa dea grecilor bani pentru întretinere, în locul portiilor zilnice de mâncare pe care le primeau ca niste cersetori, cu totul potrivnic întelegerilor facute în tratat.
Cu putin timp înainte de deschiderea Sinodului avura loc noi schimbari în numirile vicarilor Patriarhilor Rasariteni. Grigorie duhovnicul a fost numit al doilea vicar al Patriarhului Alexandriei, împreuna cu Mitropolitul Iracliei, iar Marcu al Efesului vicar al Antiohiei, împreuna cu Isidor al Rusiei. Pare cât se poate de vadit ca Împaratul dorea prin aceste schimbari ca în caz de nevoie sa gaseasca între acesti loctiitori ai Patriarhilor cel putin unul care sa fie de partea sa. Având în vedere acest lucru, el i-a numit pe Grigorie si pe Isidor, amândoi niste persoane cu un caracter foarte slab, alaturi de neclintitii aparatori ai Ortodoxiei – Antonie al Iracliei si Marcu al Efesului. Dionisie, vicarul Patriarhului Ierusalimului, era atunci bolnav si, curând dupa deschiderea Sinodului, a murit. Deschiderea Sinodului a fost stabilita de catre Papa la 9 aprilie, Miercurea Cenusii. Patriarhul a refuzat sa fie de fata, sub cuvânt ca este bolnav, dar si-a dat învoirea pentru deschidere.
Papa a fost primul care a intrat în catedrala, asezându-se îndata pe scaunul sau din nava dinspre miazanoapte. Dupa el a venit Împaratul cu fratele sau, cu Vicarii patriarhali si Episcopii, si cu clerul din cinurile mai de jos, asezându-se în fata Papei. Biserica Latina era reprezentata de opt Cardinali si de un mare numar de Episcopi si clerici de rând. Pe un tetrapod din mijlocul bisericii, în fata altarului, s-a asezat Evanghelia, iar de-o parte si de alta a ei statuile Sfintilor Petru si Pavel. De îndata ce s-a facut tacere, Papa a exclamat: „Binecuvântat fie Domnul Dumnezeul lui Israil!” S-au cântat câtiva psalmi si s-au rostit rugaciuni, dupa care Arhidiaconul grec a citit hotarârea patriarhala prin care toti erau chemati sa ia parte la Sinod. „Toate cinurile mai înalte ale clerului, regii si principii,” spunea hotarârea, „au a-si trimite vicarii si solii, de nu vor putea sa vina ei însisi. Oricine nu va veni la vremea statornicita, iar mai apoi nu va primi hotarârile Sinodului, se va scoate din Biserica.” S-a citit apoi hotarârea papala, privitoare la deschiderea unui Sinod Ecumenic la Ferrara, iar apoi scurta sedinta de început s-a încheiat cu imnuri.
Papa trimise cópii ale hotarârii sale la monarhii apuseni, îndemnându-i sa-si trimita reprezentanti la Sinod. Dar toate asteptarile Papei s-au dovedit zadarnice. Conciliul de la Basel continua sa ameninte scaunul papal si ameninta cu excomunicarea pe oricine ar fi îndraznit sa se duca macar la Sinodul convocat de catre Papa. Este adevarat ca, la moartea lui Sigismund, curtea imperiala declara ca nu va primi nici o hotarâre a Conciliului împotriva Papei, nici pe cele ale Papei împotriva Conciliului, ci primeste atât Conciliul cât si pe Papa. Dar nici unul dintre monarhii apuseni nu a aprobat Sinodul convocat de catre Papa si nici nu a dorit sa se împotriveasca Conciliului de la Basel, netrimitând pe nimeni la Sinodul convocat în Italia. Numai catre sfârsitul sedintelor Sinodului tinute la Ferrara au sosit trimisii Ducelui de Burgundia; intrând la Sinod, ei sarutara papucul Papei, dar nu aratara nici un semn de cinstire fata de Împarat, purtându-se ca si cum nu ar fi fost de fata.
Dupa Pasti (13 aprilie), Papa ceru grecilor sa înceapa convorbiri private. Grecii amânau, asteptând trimisii de la Basel. Dar pâna la urma, dupa ce Papa repetase cererile sale de trei ori, s-au ales câte zece persoane de fiecare parte, care aveau sa se adune de trei ori pe saptamâna în biserica manastirii spre a discuta asupra feluritelor puncte de neîntelegere. Grecii alesera de partea lor pe mitropolitii Efesului, Monemvasiei, Nikeii, Lakedemoniei si Anhialei, si înca alti cinci participanti la Sinod. Dregatorul împaratesc Manuil Iagaris a primit si el porunca sa fie de fata. Împaratul a dat porunci strasnice ca numai Marcu si Vissarion sa intre în dispute cu latinii, dar, la nevoie, urmau sa ceara sfatul celorlalti; apoi, sa nu trebuia sa se vorbeasca defel despre cele mai grave puncte de neîntelegere, iar la sfârsitul fiecarei sedinte trebuia sa i se faca o dare de seama. Îndeobste vorbind, Împaratul dorea ca neputinta împacarii Ortodoxiei cu învatatura latina sa nu se faca prea vadita înainte de a-si fi atins tinta pe care o urmarea.
Curând dupa sosirea sa la Ferrara, Marcu al Efesului, la îndemnul Cardinalului Giuliano, hotarî sa scrie o scrisoare de multumire Papei pentru adunarea Sinodului, în care observa ca, daca Biserica Romei doreste sa si sfârseasca la fel de bine cum a început, atunci trebuie sa se lepede de învatatura asupra purcederii Duhului Sfânt si sa nu mai savârseasca Liturghia cu azime. Auzind aceasta, Împaratul fu cât pe ce sa-l supuna pe Marcu judecatii Sinodului Grec pentru ca a îndraznit sa înfatiseze asemenea gânduri latinilor. Si chiar acum, când împuternicea pe cei alesi sa discute cu latinii, le-a cerut sa nu respinga parerile latinilor numai fiindca nu se potrivesc cu învatatura grecilor, ci sa cerceteze fiecare lucru ca pe ceva ce nu e înca hotarât si apoi, prin straduintele tuturor, sa ajunga la o rezolvare, cautând ca parerea de obste sa fie cea ultima si hotarâtoare.
Latinii alesera pentru a purta discutiile pe doi Cardinali, Giuliano Cesarini si Nicolo Albergati, apoi pe Andrei, Episcop de Colosse sau Rhodos, pe Ioan de Turrecremata, si pe câtiva abati.
În a treia sedinta a Sinodului, dupa urarile reciproce, Giuliano arata ca principalele puncte de neîntelegere între greci si latini tineau de învatatura (1) despre purcederea Duhului Sfânt, (2) despre folosirea azimelor în Euharistie, (3) despre purgatoriu si (4) despre suprematia papala; iar apoi i-a întrebat care dintre subiecte avea sa fie discutat mai întâi. Grecii amânara discutarea primului punct pâna la deschiderea Sinodului Ecumenic, fagaduind sa dea un raspuns grabnic asupra celorlalte de îndata ce vor auzi sfatul Împaratului. Pentru începerea discutiilor Împaratul s-a oprit la unul dintre ultimele doua subiecte. Latinii s-au învoit sa discute despre purgatoriu.
În a cincea sedinta (4 iunie) Cardinalul Giuliano a dat urmatoarea definitie a învataturii latine despre purgatoriu: „Înca din vremea Apostolilor,” a spus el, „Biserica Romei a învatat ca sufletele ce pleaca din aceasta lume curate si fara nici o prihana – adica sufletele sfintilor – se duc îndata în tarâmurile fericirii. Sufletele celor ce dupa botez au pacatuit, dar apoi s-au pocait cu sinceritate si si-au marturisit pacatele, însa nu au reusit sa împlineasca epitimia data lor de catre parintele lor duhovnicesc ori sa aduca roade de pocainta îndestulatoare pentru a-si ispasi pacatele, se curatesc prin focul purgatoriului, unele mai grabnic, altele mai încet, dupa pacatele lor; iar apoi, dupa curatire, pleaca spre tarâmul vesnicei fericiri. Rugaciunile preotului, liturghiile si faptele de milostenie ajuta mult la curatirea lor. Sufletele celor raposati în pacat de moarte sau în pacatul stramosesc se duc de-a dreptul întru osânda.”
Grecii au cerut o înfatisare scrisa a acestei învataturi. Când au primit-o, Marcu al Efesului si Vissarion al Nikeii si-au scris amândoi observatiile asupra ei, care mai apoi au slujit ca raspuns general la învatatura latinilor.
Când a facut cunoscut raspunsul (14 iunie), Vissarion a explicat deosebirea dintre învatatura greceasca si cea latina pe aceasta tema. Latinii, a spus el, admit ca în vremea de acum, si pâna în ziua judecatii celei de pe urma, sufletele raposatilor se curatesc prin foc, slobozindu-se astfel de pacate; deci cel ce a pacatuit cel mai mult va avea parte de un mai îndelungat rastimp de curatire, pe când ce cu mai putine pacate va fi dezlegat mai curând, cu ajutorul Bisericii; dar în viata viitoare ei admit focul vesnic, nu pe cel curatitor. Astfel latinii primesc si existenta focului vremelnic si a celui vesnic, numindu-l pe cel dintâi foc curatitor sau purgatoriu. Pe de alta parte, grecii învata despre existenta unui singur foc vesnic, întelegând ca pedepsirea vremelnica a sufletelor pacatoase înseamna ca ele se duc o vreme într-un loc de întuneric si durere, sunt pedepsite prin lipsirea de Dumnezeiasca lumina si se curatesc – adica sunt slobozite din locul acela de întuneric si jale – prin rugaciuni, Sfânta Liturghie si fapte de milostenie, iar nu prin foc. Grecii mai cred ca pâna la unirea sufletelor cu trupurile, întrucât sufletele pacatosilor nu sufera pedeapsa deplina, la fel si cele ale sfintilor nu se bucura de fericirea deplina. Dar latinii, fiind de acord cu grecii în privinta primului punct, nu-l admit pe cel de-al doilea, zicând ca sufletele sfintilor si-au primit deplina rasplata cereasca înca de pe acum.
În sedinta urmatoare latinii au înfatisat o aparare a învataturii lor despre purgatoriu. Din câte întelegem din raspunsul dat de catre greci, ei au încercat sa-si dovedeasca învatatura prin cuvintele din 2 Maccavei 12, 42-46, unde se spune ca Iuda Maccaveul „a trimis în Ierusalim sa aduca jertfa pentru pacat,” cugetând totodata ca „sfânt si cucernic gând a fost ca a facut curatire pentru cei morti, ca sa se slobozeasca de pacat.” Ei mai citara cuvintele lui Iisus Hristos, „oricine va zice împotriva Duhului Sfânt, nu se va ierta lui nici în veacul de acum, nici în cel ce va sa fie” (Mat. 12, 32). Dar apararea lor s-a întemeiat îndeosebi pe cuvintele Sf. Apostol Pavel (1 Cor. 3, 11-15): „Ca alta temelie nimenea poate sa puna, afara de ceea ce este pusa, care este Iisus Hristos. Iar de zideste cineva pre aceasta temelie aur, argint, pietre scumpe, lemne, fân, trestie, al fiestecaruia lucru aratat va fi: ca ziua îl va arata, pentru ca cu foc se va descoperi; si al fiestecaruia lucru în ce chip va fi, focul îl va lamuri. Si al caruia lucru va ramânea, carele a zidit, plata va lua; iar al caruia lucru va arde, se va pagubi, dar el însusi se va mântui, însa asa ca prin foc.” De asemenea latinii au scos felurite locuri de la Parintii rasariteni – Vasilie cel Mare, Epifanie al Ciprului, Ioan Damaschin, Dionisie Areopaghitul, Theodorit, Grigorie al Nissei; ca si de la cei apuseni – Augustin, Amvrosie si Grigorie cel Mare. De asemenea, nu au uitat sa citeze autoritatea Bisericii Romei întru apararea învataturii lor, si sa se foloseasca de obisnuitele lor sofisme.
La toate acestea partea Ortodoxa a dat un raspuns limpede si îndestulator. Ortodocsii au aratat ca cuvintele citate din cartea Maccaveilor, ca si cuvintele Mântuitorului, nu pot dovedi decât ca unele pacate se vor ierta dupa moarte, dar nu se putea sti neîndoielnic daca prin osânda focului sau prin alte mijloace. Pe deasupra, ce are de-a face iertarea pacatelor cu osânda prin foc si cu chinurile? Nu poate fi decât ori una ori alta: fie osânda, fie iertare, iar nu amândoua deodata.
Ca explicatie la cuvintele Apostolului ei au citat tâlcuirea Sf. Ioan Gura de Aur care foloseste cuvântul foc în întelesul de foc vesnic, iar nu vremelnic sau curatitor; explica cuvintele lemn, fân si trestie ca fapte rele, hrana pentru focul vesnic; cuvântul zi, ca însemnând ziua judecatii de apoi; iar cuvintele se va mântui, însa asa ca prin foc ca însemnând pastrarea si dainuirea existentei pacatosului în vreme ce sufera osânda. Urmând aceasta tâlcuire, ei resping cealalta explicatie data de Fericitul Augustin, întemeiata pe cuvintele se va mântui pe care el le-a luat în întelesul de fericire, si deci a dat un cu totul alt înteles întregului citat. „Este cât se poate de îndreptatit,” scriau dascalii ortodocsi, „sa socotim ca grecii trebuie sa înteleaga cuvintele grecesti mai bine decât strainii. Ca atare, daca nu putem dovedi ca vreunul dintre sfintii ce vorbeau limba greaca tâlcuiesc cuvintele Apostolului, scrise în greceste, într-un alt înteles decât cel dat de fericitul Ioan, atunci negresit ca trebuie sa ne învoim cu cei mai multi dintre acesti oameni vestiti ai Bisericii.” Expresiile swqÁnai, swzšsqai si swt»ria, folosite de scriitorii pagâni, înseamna în limba noastra dainuire, fiintare (diamšnein, enai). Însasi ideea din cuvintele Apostolului arata aceasta. Întrucât focul în chip firesc nimiceste, dar cei ce sunt osânditi la focul cel vesnic nu sunt nimiciti, Apostolul spune ca ei dainuie în foc, pastrându-si si urmându-si existenta, fiind totodata arsi de catre foc. Spre a dovedi adevarul unei astfel de tâlcuiri a cuvintelor Apostolului (stih. 11 si 15) ei fac urmatoarea observatie: Apostolul împarte tot ceea ce este zidit pe numita temelie în doua parti, fara ca sa pomeneasca macar vreodata de o a treia parte, mijlocie. Prin aur, argint, pietre scumpe el întelege virtutile; prin lemne, fân, trestie ceea ce e potrivnic virtutii, adica lucrurile rele. „Învatatura voastra,” urmara ei a zice latinilor, „ar avea poate un oarecare temei daca el (Apostolul) ar fi împartit lucrurile rele în doua feluri, si ar fi spus ca cele de un fel sunt curatite de catre Dumnezeu, iar celelalte sunt vrednice de osânda vesnica. Dar el nu a facut o asemenea împartire, numind doar lucrurile ce-l îndreptatesc pe om la fericirea vesnica, adica virtutile, si cele ce sunt vrednice de osânda vesnica, adica pacatele. Dupa care zice ca ‘al fiestecaruia lucru aratat va fi,’ si spune când anume se va întâmpla aceasta, aratând catre ziua cea de pe urma, când Dumnezeu va rasplati fiestecaruia dupa cum i se cuvine: ‘Ca ziua,’ zice el, ‘îl va arata, pentru ca cu foc se va descoperi.’ Negresit, aceasta este ziua celei de-a doua veniri a lui Hristos, veacul viitor, numita zi în înteles aparte, sau spre a o osebi de viata de acum, care nu este decât noapte. Aceasta este ziua când El va veni întru slava, si un râu de foc va curge dinaintea Lui (Daniil 7, 10; Ps. 50, 3 si 97, 3; 2 Petru 3, 12-15). Toate acestea ne arata ca Sf. Pavel vorbeste aici de ziua cea de pe urma si de focul cel vesnic gatit pacatosilor. ‘Acest foc,’ zice el ‘va pune la încercare lucrul fiestecarui om, în ce chip va fi,’ lamurind unele lucruri si arzând altele dimpreuna cu lucratorii. Dar când fapta rea se va nimici prin foc, facatorii raului nu se vor nimici, ci vor continua sa existe în foc si vor suferi vesnic. Deci întrucât Apostolul nu împarte aici pacatele în cele de moarte si cele ce se pot ierta, ci faptele ca atare în bune si rele; întrucât vremea acestei întâmplari e socotita de el ca fiind ziua de apoi, la fel ca si de catre Apostolul Petru; întrucât, iarasi, el pune pe seama focului puterea de a nimici toate faptele rele, dar nu pe faptuitori – se vadeste ca Apostolul Pavel nu vorbeste de focul curatitor care, chiar dupa parerea voastra, nu se întinde asupra tuturor faptelor rele, ci asupra câtorva dintre pacatele mai mici. Însa chiar si cuvintele ‘al caruia lucru va arde, se va pagubi (zhmiwq»setai),’ arata ca Apostolul vorbeste despre chinurile vesnice; aceia se lipsesc de lumina Dumnezeiasca, lucru ce nu se poate spune despre cei curatiti, cum ziceti voi; caci acestia nu numai ca nu se pagubesc cu nimic, ci chiar dobândesc cu îmbelsugare, slobozindu-se de rau si învesmântându-se în curatie si neprihanire.”
Ca raspuns la cuvintele citate de latini de la Vasilie cel Mare (din rugaciunea sa la Cincizecime), de la Epifanie, Ioan Damaschin si Dionisie Areopaghitul – aparatorii învataturii ortodoxe observara ca citatele nu dovedeau nimic în folosul Bisericii Romei. Cât despre marturia lui Theodorit, înfatisata de latini, nu au reusit nici macar s-o identifice. „Ramâne un singur Parinte,” au continuat ei, „Grigorie, fericitul preot din Nissa, care s’ar parea ca vorbeste ceva mai mult în folosul vostru decât oricare dintre ceilalti Parinti. Pastrând toata cinstirea cuvenita acestui Parinte, nu ne putem împiedica a spune ca si el a fost doar un om muritor, iar omul, oricât de mare ar fi treapta sfinteniei la care ar ajunge, poate oricând gresi, îndeosebi în asemenea lucruri ce nu au fost cercetate mai înainte ori statornicite de catre Parinti într-un Sinod de obste.” Când dascalii ortodocsi vorbesc despre Grigorie, de cele mai multe ori îsi limiteaza cuvintele zicând: „daca acesta a fost gândul lui,” si încheie discutia asupra lui Grigorie cu cuvintele urmatoare: „Trebuie sa avem în vedere învatatura de obste a Bisericii si sa ne luam drept legiuire Sfânta Scriptura, neluând în seama cele scrise de fiecare în nume propriu (idia).”
În ce priveste marturiile Parintilor apuseni, dascalii rasariteni au spus ca îi cunosc prea putin, neavând nici o traducere greceasca, si au încercat sa-i dezvinovateasca prin împrejurarile în care au scris, neîntelegerea cuvintelor Apostolului (1 Cor. 3, 11-15), greutatea de a trage o concluzie generala din mai multe împrejurari (întemeiate pe vedenii) etc.
Cât priveste greutatea parerii Bisericii Romei, scoasa în evidenta de catre latini, grecii au socotit ca ea nu are legatura cu subiectul în discutie.
În sfârsit, ei au stat împotriva sofismelor latinilor cu concluzii mai temeinice, scoase din principiile învataturii lui Hristos, din multe scrieri ale Parintilor si din pilda lui Lazar, unde se pomeneste de sânul lui Avraam – locul fericirii – si de iad – locul osândei – nespunându-se nimic despre vreun loc de mijloc pentru osândele vremelnice.
Raspunsul grecilor voia în chip vadit sa arate latinilor pe de-o parte netemeinicia nou-scornitei lor învataturi, iar pe de alta parte statornicia taberei ortodoxe în credinta predanisita lor de catre Apostoli si Sfintii Parinti. În cursul disputelor, problema principala s-a ramificat într-o multime de probleme neserioase si abstracte, încât în chip firesc rezolvarea celei principale s-a facut înca si mai anevoioasa. De pilda, latinii au întrebat: De unde si cum zboara îngerii? Din ce materie este alcatuit focului iadului? Iata ce raspuns a primit ultima întrebare de la Iagaris, dregatorul imperial: „Întrebatorul va dobândi un raspuns cât se poate de multumitor la aceasta întrebare când va experia el însusi firea acestui foc.”
Neajungându-se la o întelegere în problema purgatoriului, s-a propus o alta – cea a fericitei stari a dreptilor, de care pomenise Vissarion în tratatul sau despre deosebirea învataturilor celor doua Biserici asupra starii sufletelor celor raposati. S-a pus întrebarea: Oare sfintii plecati din aceasta viata au dobândit fericirea deplina sau nu? Înainte de discutarea problemei, grecii gasira de cuviinta sa aiba o consfatuire aparte cu ceilalti membrii ai Sinodului. Pentru aceasta toti membrii s-au adunat în chilia Patriarhului (15 iulie) si au citit feluritele marturii ale Parintilor. Împaratul i-a poftit sa adune voturile. Unii, întemeindu-se pe cuvintele Apostolului (Evr. 11, 39), au dat întrebarii un raspuns negativ, altii au raspuns afirmativ. În ziua urmatoare, dupa câteva dispute, întregul Sinod al Episcopilor greci s-a învoit într-un gând ca, desi sufletele sfintilor, ca suflete, gusta înca de pe acum fericirea, totusi atunci când, la judecata de obste, se vor uni cu trupurile, fericirea lor va fi mai mare; atunci se vor lumina ca soarele. Era ultimul lor raspuns la învatatura latina despre starea sufletelor dupa moarte.
Dar care au fost roadele serbedelor discutii? Au dus ele în vreun fel la rezolvarea problemei principale privitoare la unirea Bisericilor? Nu! Teologii latini nu puteau sa gaseasca nici temeiuri puternice pentru parerile lor, nici sa se lepede de ele. Grecii iarasi nu puteau primi o învatatura care sa nu fie bine întemeiata, si nici nu-i puteau îndupleca pe latini sa primeasca învatatura ortodoxa.
Spre nenorocirea grecilor, chiar si tabara lor s-a dezbinat, lucru ce nu prevestea nimic bun. Îndeobste vorbind, Vissarion nu era prea sârguincios întru apararea cauzei ortodoxe, si chiar daca mai intra din când în când în dispute cu latinii, o facea doar spre a-si arata iscusinta ritoriceasca. Dar dând de un rival în persoana lui Marcu al Efesului, a devenit înca si mai delasator în privinta Ortodoxiei, începând sa nutreasca un simtamânt de ura fata de Marcu. Silit sa raspunda latinilor împreuna cu el, îl lasa de obicei pe Marcu sa respinga singur feluritele lor întâmpinari. În zadar au încercat multi oameni chibzuiti sa-l împace pe Vissarion cu Marcu, înca de la începutul dusmaniei sale pentru acesta din urma, chemând chiar în ajutor autoritatea Patriarhului care prin blândele sale mustrari ar fi putut pune capat zâzaniei. Neputinciosul Iosif nu s-a amestecat cu nici un chip în aceasta tarasenie. Pe de alta parte vicleanul Grigorie, suparat ca Marcu nu-l socotea vrednic a fi vicarul Patriarhului Alexandriei, facut tot ce-i statea în putinta spre a-l asmuti pe Vissarion împotriva lui Marcu. Pe fata se arata ca îl pretuieste pe Marcu, sedea mai jos decât el la Sinod, vota dupa el, fara a tine seama ca avea dreptul la privilegiile unui scaun patriarhal mai însemnat; când avea aceeasi parere cu Marcu, nu vorbea niciodata de la sine, ci totdeauna zicea: „Sunt de aceeasi parere cu Preasfintitul Mitropolit al Efesului.” Dar toate acestea erau curata fatarnicie. Când era de fata Vissarion si Împaratul, el îl punea pe Marcu mai prejos decât Arhiepiscopul Nikeii, gasindu-i cusur în orice spunea, fara sa-i pese ca se dezice singur.
Asa se face ca de îndata ce grecii începura discutiile s-au ivit unii care, despartindu-se de adevaratii membrii ai Bisericii Rasaritene, jertfira folosul Bisericii pentru propriile patimi si foloase.
Disputele s-au încheiat. Trecusera mai mult de trei luni de la deschiderea Sinodului. Grecii fura cuprinsi de delasare si, suferind tot felul de lipsuri, începura sa fie tot mai posomorâti si sa le para rau ca îsi parasisera caminele.
Împaratul, temându-se ca nu cumva cei nemultumiti sa paraseasca prea devreme Sinodul, porunci capeteniei orasului sa nu lase nici un grec sa paraseasca orasul, nici sa dea cuiva hârtii de libera trecere fara încuviintarea si iscalitura sa. El însa, dupa ce-i închisese pe greci în Ferrara, s-a asezat într-o manastire nu departe de oras, petrecându-si timpul pe câmp, la vânatoare, ca si cum nici n-ar fi vrut sa-si mai aduca aminte de o treaba ce îl chemase departe de Imperiul sau.
De îndata ce a sosit timpul statornicit pentru deschiderea sedintelor solemne ale Sinodului, grecii cerura Împaratului sa se întoarca în oras si sa faca unele pregatiri legate de Sinod. Împaratul raspunse ca nici nu se gândeste sa deschida un Sinod, care ar fi trebuit sa fie unul Ecumenic, fara trimisii monarhilor apuseni si un numar mai mare de Episcopi decât cel prezent. Dar numarul membrilor Sinodului, în loc sa sporeasca, nu facea decât sa scada. Multi cazura prada unei ciume înspaimântatoare; altii, de frica, se retrasera pe la casele lor, astfel ca la începerea sedintei solemne, din unsprezece Cardinali ramasera numai cinci, iar din cei o suta cincizeci de Episcopi erau de fata numai cincizeci. Tocmai atunci grecii primira o dovada a ocrotirii dumnezeiesti. Nici unul nu a fost atins de ciuma.
Un singur om s-a adaugat Sinodului, în persoana lui Isidor, Mitropolitul Rusiei, care a sosit la 18 august. El se întorsese în Rusia dupa încheierea tratatului între Împarat si Conciliul de la Basel (la sfârsitul lui 1436). Împreuna cu el trebuie sa se fi întors si Iona, Episcopul Riazanului, trimis în Grecia spre a fi hirotonit Mitropolit. Sosind la Moscova, Isidor a fost primit de catre Marele Cneaz Vasili Vasilievici cu toata cinstea cuvenita. Dar curând dupa sosire el începu sa-i spuna Marelui Cneaz ca Biserica Greaca planuia sa se uneasca cu Biserica Romei, ca s-a convocat un Sinod de catre Împarat si de catre Papa în vederea acestui tel, spre a fi urmat de unirea solemna dintre Rasarit si Apus – fiind deci foarte mare nevoie ca un trimis al Bisericii Ruse sa ia parte la Sinod. Marele Cneaz a raspuns: „Parintii si stramosii nostri nici n-ar fi vrut sa auda despre o unire a legii grecesti cu cea romana, si nici eu nu o doresc.” Isidor starui pe lânga el sa se învoiasca, pretextând ca jurase Patriarhului sa vina la Sinod. „Noi nu îti poruncim sa te alaturi Sinodului din tara latinilor,” spuse pâna la urma Marele Cneaz, „dar tu nu ne asculti si te vei duce. Adu-ti aminte deci de curatia credintei noastre si adu-o cu tine înapoi.” Isidor jura sa ramâna credincios Ortodoxiei si (la 8 septembrie, 1437) parasi Moscova împreuna cu Avramie, Episcopul Suzdalului, cu Arhimandritul Vassian, cu preotul Simeon si cu alti reprezentanti ai clerului si mirenilor, cu totii în numar de o suta. Parasind Rusia, Isidor dovedi foarte curând o puternica înclinatie de a trece de partea latinilor. Primit în Lituania de catre Episcopul din Dorpat si de clerul ortodox, el se închina mai întâi crucii latine si abia apoi saruta sfintele icoane rusesti. Însotitorii lui Isidor fura cuprinsi de groaza si din acea clipa îsi pierdura orice încredere în el.

CAPITOLUL V
Sedintele solemne ale Sinodului. Disputele
despre adaugirea latina la Crez.

Eugenie astepta înca sosirea legatului sau din Franta. Iar când acesta a sosit, vestile nu erau defel îmbucuratoare. Franta se pusese la adapost de influenta Papei folosindu-se de sanctiunea pragmatica (7 iulie, 1438) întemeiata pe hotarârile Conciliului de la Basel; în acelasi timp, Carol al VII-lea, regele Frantei, i-a oprit pe Episcopii sai sa se duca la Ferrara. În acest moment critic Papa începu sa-i grabeasca pe greci sa înceapa discutiile oficiale asupra împacarii Bisericilor. „Sunteti de-acum de sapte luni în Italia,” le-a spus el, „iar în toata aceasta vreme ati semnat un singur act – cel ce vestea deschiderea Sinodului.” Într-un târziu Împaratul se întoarse în oras si, dupa câteva întrevederi aparte cu Papa, se hotarî sa deschida Sedinta Solemna a Sinodului la 8 octombrie.
În discutiile preliminare dintre greci s-a hotarât ca toate disputele sa se rezolve nu prin majoritate de voturi, care ar fi putut sa fie întotdeauna mai numeroase de partea latinilor decât de cea a grecilor, ci prin consimtamântul unanim al uneia sau alteia dintre parti. Altfel – spusera grecii – latinii ar avea mai mult de doua sute de voturi împotriva celor treizeci ale noastre. Este nevoie ca voturile unei parti luate laolalta, indiferent de numar, sa atârne tot atât cât voturile partii opuse. Cei ce i-ar fi parasit pe greci spre a se alatura latinilor, sau invers, aveau sa fie aspru pedepsiti.
Apoi, chemându-i laolalta pe cei sase Mitropoliti mai în vârsta, pe hartofilax si pe ecclesiarh, împreuna cu doi igumeni, un ieromonah si trei învatati greci – Sholarios, Ghemistos si Amirutios – Împaratul le-a cerut parerea în privinta subiectului care sa deschida discutiile despre purcederea Duhului Sfânt. Era oare mai bine sa înceapa prin a discuta daca învatatura Bisericii Apusene asupra purcederii Duhului Sfânt este ortodoxa? Sau daca aceasta avea dreptul sa faca vreo adaugire la Crez, chiar daca ar fi fost una dreapta? Cele doua întrebari dadura nastere la doua pareri diferite între cei de fata. Marcu al Efesului si Ghemistos filosoful au ales ultima problema, iar cei mai multi dintre ceilalti s-au alaturat lor. Vissarion al Nikeii, Sholarios si Amirutios cerura ca înainte de orice altceva sa se discute dogma însasi. Împaratul, alaturându-se majoritatii, a statornicit ca disputele cu latinii sa înceapa cu adaugirea la Crez.
La urma Împaratul i-a înstiintat ca, sfatuindu-se cu Cardinalii, rânduise sa se tina trei întruniri în fiecare saptamâna, iar în caz ca Împaratul, Patriarhul sau oricare altul dintre cei numiti sa ia parte la sedinta ar lipsi, sedinta nu se va amâna pe alta zi. Locul celui absent urma sa fie luat de catre urmatorul în rang. Fiecare sedinta avea sa înceapa la un ceas si jumatate dupa rasaritul soarelui si avea sa tina pâna la ceasul al saselea al zilei. Grecii se învoira cu aceste rânduieli, iscalindu-le cu numele lor, si cerura dreptul de a pune întrebari latinilor.
Partea greaca a numit urmatoarele persoane spre a lua parte la sedintele Sinodului: Mitropolitii Efesului si Rusiei, Arhiepiscopul Nikeii, iar alaturi de ei filosoful Ghemistos, hartofilaxul si skevofilaxul. Însa în realitate toate discutiile cu latinii au fost încredintate de catre Împarat Mitropolitului Efesului si Arhiepiscopului Nikeii – dregatorilor civili fiindu-le oprit sa ia parte în vreun fel la treburile Sinodului. La rândul lor, latinii au ales pe Cardinalii Iuliano Cesarini si Nicolo Albergati, pe Episcopii Andrei al Rhodosului si Ioan din Forli, si doi calugari, doctori în teologie, dintre care unul, anume Ioan, Provincial al Ordinului Dominican, a avut un rol însemnat în discutiile Sinodului. Cardinalii anuntara vointa Papei ca toate sedintele Sinodului sa aiba loc în capela palatului sau, sub cuvânt ca nu se cuvenea ca Papa si câtiva episcopi sa-si faca drum spre Catedrala prin multimea de norod.
La Ferrara s-au tinut cu totul cincisprezece sedinte. Doua luni s-au scurs în dispute încheiate, la fel ca primele, fara nici un fel de rezultat. Amândoua partile si-au pastrat parerile lor. Singurul avantaj al grecilor era acela ca ei aparau adevarul.
În ziua statornicita, Împaratul cu toti Episcopii s-au adunat în palatul papal, împresurat mai dinainte de multime de norod. Curând s-a aratat si Papa. Scaunele membrilor Sinodului erau rânduite întocmai cum fusesera mai înainte în biserica Sf. Gheorghe. În mijlocul capelei, între Împarat si Papa, doua banci erau ocupate de catre cei doisprezece vorbitori greci si latini ce sedeau unii în fata altora. Alaturi de vorbitori stateau cei ce scriau darea de seama si talmacii.
Sedinta a fost deschisa de Vissarion cu un cuvânt despre însemnatatea pacii între Biserici. În cuvântul sau îndemna Sinodul sa nu precupeteasca nici un mijloc pentru a duce marea lucrare la bun sfârsit, cerând în acelasi timp ajutorul Sfintei Treimi pentru cei adunati sa cerceteze adevarul si pentru pace între cele doua parti dezbinate ale staulului lui Hristos. El lauda pe Papa, pe Împarat, pe Patriarh si pe toti cei de fata la Sinod pentru dorinta sincera si neclintita lor hotarâre de a reaseza pacea în Biserica, si starui ca Papa si Împaratul sa cinsteasca Sinodul cu ajutorul lor statornic si sprijinirea si pe mai departe a telurilor sale. Un cuvânt asemanator a fost tinut si de catre Episcopul latin Andrei al Rhodosului.
Dupa aceste cuvinte de început, Marcu al Efesului a deschis subiectul de capetenie al discutiilor Sinodului. „Domnul nostru Iisus Hristos a lasat dragostea mostenire ucenicilor Sai,” a spus el, „si pacea Sa a lasat-o lor: însa Biserica Romei a început a lasa de-o parte porunca dragostei si a stricat pacea. Astazi aceeasi Biserica, prin adunarea acestui Sinod, arata dorinta de a reaseza pacea, dar aceasta o poate împlini numai lepadând parerea care a fost si este pricina neîntelegerii dintre Biserici; iar Sinodul de fata va izbândi numai daca se va potrivi cu Canoanele Sinoadelor Ecumenice de mai înainte.” În vederea acestui tel, Marcu ceru apoi ca „mai înainte de orice altceva sa se citeasca în Sinod Canoanele acelor Sinoade care se leaga de subiectele aflate în disputa.”
Era o cerere dreapta; dar fireste ca latinii nu putea sa o primeasca, întrucât mai mult ca sigur un asemenea pas ar fi pus în încurcatura Biserica Romei. Iata pricina pentru care ei s-au împotrivit lui Marcu, iar mai apoi, într-o întâlnire aparte, au facut tot ce le statea în putinta spre a împiedica pe greci sa sprijine cererea lui Marcu. Doi Cardinali, Giuliano si Nicolo, împreuna cu câtiva Episcopi, venira în chilia Patriarhului si acolo, de fata fiind Împaratul si mai multi Episcopi greci, staruira ca grecii sa amâne citirea Canoanelor, sau cel putin sa schimbe citirea solemna a Canoanelor în Sinod cu cercetarea lor aparte. Dar nici una din propunerile lor nu a primit consimtamântul grecilor. Latinii fura siliti sa se dea batuti, însa în acelasi timp declarara solemn ca citirea propusa ar fi doar pentru greci si ca nu primise consimtamântul de obste al membrilor. S-a facut tot ce se putea spre a micsora solemnitatea sedintei în care avea sa aiba loc citirea. Oamenilor nu li s-a îngaduit sa intre în Catedrala în numar la fel de mare ca înainte. Evanghelia de pe masa era închisa, statuile Apostolilor erau puse cu fata în jos si dinaintea lor nu s-au aprins lumânari.
În ziua statornicita (16 octombrie) au fost aduse la Sinod cartile ce cuprindeau actele Sinoadelor Ecumenice. Sub calauzirea lui Marcu, s-au citit una câte una definitiile Sinoadelor si Parintilor despre Simbolul Credintei iar Nicolo Secundini le talmacea în latineste. Marcu al Efesului întrerupea din când în când citirea cu observatiile sale.
„Sa începem,” spuse Marcu, „cu actele celui de-al Treilea Sinod Ecumenic, atât de vestite pentru simbolul Parintilor de la Nikeia, ca si prin Canonul Parintilor Efeseni însisi asupra pastrarii Simbolului în starea sa de la început.” S-a citit deci al saptelea Canon al Sinodului de la Efes si marturisirea de credinta întocmita la Întâiul Sinod Ecumenic, aratându-se ca Biserica oprea cu strasnicie folosirea oricaror alte Crezuri dupa cel de la Nikeia, amenintând, în caz de nesupunere, pe Episcopi cu depunerea iar pe mireni cu afurisirea. Dupa citirea Canoanelor, Marcu a spus: „Parintii Sinodului, dând acest Canon, au dat pilda ei însisi de mare cinstire fata de Crezul de la Nikeia, caci nu au voit sa îngaduie adaugirea numelui de Theotokos, nume asa de folositor în iconomia mântuirii noastre. În Canonul Sinodului de la Efes se face de-a dreptul trimitere la Crezul Nikeian, si acum Nikeo-Constantinopolitan, în care dogma purcederii Duhului Sfânt este înfatisata mai pe larg.” Spre a explica acest lucru, Marcu spuse ca Parintii de la Efes primesc amândoua Crezurile ca pe unul singur, numindu-l Crezul de la Nikeia din respect fata de Sinodul care l-a dat la iveala, tot asa cum urmatoarele Sinoade l-au numit si ele Crezul de la Nikeia. În sfârsit, spre a deslusi Canonul de la Efes si a-i întari pe toti în încredintarea ca acest Canon opreste nu numai întocmirea oricarui alt Crez, ci si orice fel de explicitare a Crezului de la Nikeia prin mijlocirea vreunei adaugiri, Marcu cita cuvintele Sf. Chiril al Alexandriei, cel ce a prezidat Sinodul de la Efes, cuprinse în epistola sa catre Ioan al Antiohiei. În epistola Sf. Chiril opreste orice fel de schimbare în Simbol, fie si de un cuvânt sau de o silaba. Aceasta epistola, urma Marcu, a fost citita împreuna cu multe alte epistole la al Patrulea Sinod Ecumenic, care a primit-o si a întarit-o.
S-a citit apoi hotarârea celui de-al Patrulea Sinod Ecumenic de la Halkidon (din al 5-lea document), poruncind tuturor sa primeasca Crezul de la Nikeia si pe cel Nikeo-Constantinopolitan ca unul singur. „Caci Parintii acestui Sinod,” adauga Marcu, „citind amândoua Crezurile, au spus: Acest sfânt Crez este de ajuns pentru deplina cunoastere a adevarului, caci cuprinde în sine întreaga învatatura despre Tatal, Fiul si Sfântul Duh.”
Urma apoi citirea îndemnului lui Ioan, Patriarhul Constantinopolei, catre popor, cuprins în actele Sinodului de la Constantinopol (518), în care Patriarhul îndeamna pe toti sa tina Crezul Nikeo-Constantinopolitan neclintit si neabatut. S-a citit de asemenea si epistola lui Evtihie, Patriarhul Constantinopolei, catre Papa Virgilie, luata din actele celui de-al Cincilea Sinod Ecumenic. În epistola Patriarhul marturiseste ca el primeste toate definitiile alcatuite de cele patru Sinoade Ecumenice, si cu adevarat pastreaza credinta pe care sfintii Parinti au deslusit-o si întarit-o la acele Sinoade.
S-a citit si Canonul celui de-al Saselea Sinod Ecumenic care întarea Crezul întocmit de primele doua Sinoade si primit ca o pravila a credintei de catre urmatoarele trei. Apoi s-au facut doua extrase din cele doua epistole ale Papei Agathon catre Împaratul grec, cuprinse în aceleasi acte ale celui de-al Saselea Sinod. În epistole Papa spune ca Biserica Romei sustine credinta lasata mostenire de catre cele cinci Sinoade Ecumenice si are mare grija ca toate cele definite prin Canoane sa ramâna neschimbate, sa nu se adauge si sa nu se scoata nimic, pastrându-se nestricate atât în cuvânt cât si în cuget.
În încheiere s-a citit definitia celui de-al Saptelea Sinod Ecumenic, în care se repeta Crezul Nikeo-Constantinopolitan. La citirea actelor Sinodului s-a remarcat ca toti cei de fata la al doilea Sinod de la Nikeia, auzind Crezul, au strigat: Noi toti credem aceasta, toti cugetam aceasta. Aceasta este credinta Apostolilor, aceasta este credinta ortodoxa... Cel ce nu primeste aceasta credinta sa fie excomunicat.
Când s-a citit pasajul din actele celui de-al Saptelea Sinod Ecumenic ce cuprindea Simbolul Credintei, latinii înfatisara un pergament, o copie greceasca foarte veche, dupa parerea lor, a actelor Sinodului, unde în Crezul Nikeo-Constantinopolitan se spune ca Sfântul Duh purcede de la Tatal si de la Fiul. Cu exceptia adaugirii la Crez, copia, comparata cu o alta copie aflata în mâinile grecilor, a fost aflata a fi întrutotul asemenea. Din aceasta copie latinii trasera încheierea ca Parintii celui de-al Saptelea Sinod Ecumenic rosteau Simbolul Credintei cu adaosul Filioque. Cardinalul Giuliano mai cita pe un anume istoric din vechime care, chipurile, dovedea ca Parintii celui de-al Saptelea Sinod Ecumenic rosteau Simbolul Credintei adaugit, dar Giuliano nu pomeni numele istoricului.
Atunci Ghemistos, în cuvinte putine dar foarte limpezi, arata latinilor greseala concluziilor lor. „Daca marturia copiei voastre si a istoricului vostru ar fi adevarate, ori cel putin ar fi fost cunoscute de multa vreme în Biserica Romei,” a spus Ghemistos, „atunci neîndoielnic Thomma din Aquino si teologii de dinainte nu ar fi folosit atât de multe argumente spre a dovedi îndreptatirea adaugirii. În loc de aceasta, ar fi putut doar sa faca trimitere la adaugirea facuta Crezului de catre al Saptelea Sinod Ecumenic. Dar teologii vostri ramân tacuti în aceasta privinta.” Evident, copia înfatisata de latini la Sinod fusese ticluita în timpul controversei dintre Biserica Ortodoxa si cea Latina asupra purcederii Duhului Sfânt.
Sfârsindu-se citirea, Marcu al Efesului încheie zicând: „Iata dar ca grecii, supunându-se hotarârilor Sinoadelor si îndemnurilor Parintilor, si luând aminte la juramântul lor, nu pot primi adaugirea la Crez ca dreapta si legiuita. Cu toate acestea sunt gata sa asculte dovezile puse înainte de catre latini spre a proba îndreptatirea adaugirii lor.”
La sfârsitul sedintei, multi dintre latinii însisi, mai cu osebire calugarii de fata la Sinod, dupa ce au auzit hotarârile Sinoadelor si deslusirea lor de catre Marcu, marturisira ca niciodata n-au mai auzit asemenea lucruri, si ca grecii învata mai adevarat decât teologii latini.
Andrei al Rhodosului a raspuns argumentelor folosite de Marcu împotriva adaugirii la Crez. În lunga sa cuvântare, durând doua sau mai multe sedinte, el încerca sa dovedeasca: 1. Ca cuvintele „si de la Fiul” nu sunt o adaugire, ci doar o explicare a cuvintelor „Carele din Tatal purcede,” cuprinse în Crezul Nikeo-Constantinopolitan; 2. Ca asemenea explicari nu sunt nicidecum oprite de catre Canoanele Sinoadelor; 3. Ca Biserica Romei avea dreptul de a face o asemenea explicare si de a o introduce în Crez.
Spre a dovedi ca adaugirea latina nu este o adaugire, ci doar o explicare, Episcopul Rhodosului deschise o discutie preliminara asupra întelesului cuvintelor adaugire si explicare, aplicând apoi rezultatele disertatiei sale la subiectul în discutie. „O adaugire,” spuse el, „înseamna a adauga ceva din afara la un subiect; o explicare este doar înfatisarea a ceea ce se afla înlauntrul (intra) subiectului.” „Adaugirea clauzei ‘Filioque’ la Crez,” urma el, „este doar o explicare a celor spuse în Crezul Nikeo-Constantinopolitan, adica a cuvintelor ‘Carele purcede din’ Tatal.” Ca dovada Andrei cita cuvintele Sfântului Chiril al Alexandriei care, dupa parerea sa, recunostea purcederea Duhului Sfânt atât de la Fiul cât si de la Tatal. Însa chiar daca o asemenea recunoastere ar fi fost cu adevarat cuprinsa în cuvintele Sfântului Chiril, aceasta n-ar dovedi totusi ca cuvintele „si de la Fiul” sunt doar o explicare a cuvintelor „Carele purcede...” O dovada la fel de slaba în favoarea acestei idei e cuprinsa si în cuvintele Sfântului Vasilie cel Mare citate de Andrei în folosul învataturii latine, caci din ele Andrei trase concluzia ca este cu neputinta a-l reprezenta pe Tatal fara a implica pe Fiul si pe Duhul Sfânt.
Alte argumente mai bune grecul latinizat nu a putut gasi.
Întru apararea afirmatiei sale ca adaugirea unor cuvinte explicatoare la Crez nu este oprita nicaieri, Andrei s-a folosit de multe argumente, ce nu aveau legatura cu subiectul discutat; de pilda, el a facut trimitere la cuvintele Sf. Pavel: Ci macar si noi, sau înger din cer de va binevesti voua afara de ceea ce am binevestit voua, anatema sa fie (Galat. 1, 8). „Si cu toate acestea,” a spus Andrei, „mai apoi s-au facut o multime de adaugiri la învatatura Sfântului Pavel si la alte parti ale Scripturii.” Parintii Sinodului de la Nikeia au adaugat si ei destul de mult la Crezul Apostolic; Parintii celui de-al Doilea Sinod Ecumenic, la Crezul de la Nikeia; Parintii de la Efes, iarasi, au învatat multe lucruri ce nu se afla în Crezul celui de-al Doilea Sinod Ecumenic. Din toate acestea Andrei trase încheierea ca oprelistea Sinoadelor privea doar adaugirea unor pareri mincinoase la învatatura Bisericii cea hotarâta mai înainte, dar nu se întinde asupra adaugirii unor cuvinte si expresii explicative. Dar toate acestea ofera prea putine dovezi, sau mai curând nici o dovada pentru adevarul afirmatiei lui Andrei. Urmatoarele sale argumente par a avea ceva mai multa greutate. (a) Apostolul Pavel spune: Un Domn, o credinta, un botez, un Dumnezeu si Tatal tuturor (Efes. 4, 5-6); Biserica este una, si ca urmare autoritatea ei este (tot timpul) una. Dar daca Biserica în feluritele vremi când a fost nevoie si-a îngaduit sa faca adaugiri (la Crez), atunci si în vremurile urmatoare ea trebuie sa-si pastreze acest drept. Mântuitorul nostru a spus: Iata eu cu voi sânt în toate zilele, pâna la sfârsitul veacului (Mat. 28, 20). (b) Biserica are datoria ca, prin învatatura ei, sa se împotriveasca tuturor ereziilor, oricând s-ar ivi ele, deci trebuie sa adaoge din când în când felurite explicari la Crez care ar putea-o ajuta sa-si pazeasca madularele de acele învataturi mincinoase.
Vorbind despre Canoane si despre marturiile Parintilor înfatisate de catre Marcu al Efesului, Andrei se stradui sa dovedeasca faptul ca numitul Canon al Sinodului de la Efes oprea doar marturisirea oricarei alte credinte sau învataturi afara de cele cuprinse în Crezul Nikeo-Constantinopolitan; în vreme ce învatatura despre purcederea Duhului Sfânt de la Fiul, spuse din nou Andrei, este doar o explicare a cuvintelor cuprinse în Crezul însusi. Ca raspuns la observatia lui Marcu, cum ca acelasi Sinod de la Efes nu ar fi adaugat cuvântul „Theotokos” la Crez, Andrei spuse ca nu era nevoie de o asemenea adaugire fiindca Crezul, întrucât vorbeste despre Fiul lui Dumnezeu ca Dumnezeu adevarat si despre întruparea Sa din Fecioara Maria, implica în acelasi timp cuvântul „Theotokos.” Toate hotarârile Sinoadelor si Parintilor au fost explicate de catre Andrei în acelasi fel ca si Canonul Sinodului de la Efes, desi multe din hotarâri opreau cu strasnicie orice fel de schimbare în Crezul Nikeo-Constantinopolitan, fie si un cuvânt sau o silaba (Sf. Chiril al Alexandriei) sau porunceau limpede pastrarea Crezului cu aceleasi cuvinte cu care fusese alcatuit la început (Papa Agathon).
Dreptul Bisericii Romei de a face adaugirea la Crez a fost întemeiat de Andrei (a) pe marturiile Parintilor care, dupa cum pretindea el, învatasera ca Duhul Sfânt purcede de la Tatal si de la Fiul, (b) pe împrejurarile care au silit aceasta Biserica sa faca adaugirea si (c) pe suprema autoritate si putere a Scaunului papal.
Spre a dovedi primul sau argument, Andrei a facut trimitere la Fericitul Augustin, Sf. Amvrosie, Sf. Grigorie cel Mare si Sf. Ilarie; dar gândindu-se ca marturiile Parintilor Greci ar avea mai multa greutate pentru greci, facu câteva scurte extrase din Vasilie cel Mare, Grigorie al Nissei, Athanasie, Hrisostom, Epifanie, Anastasie Sinaitul si Simeon Metafrastul. Toate citate sale, tâlcuite în adevaratul lor înteles, nu spun de fapt nimic despre învatatura latina. Ele se refera fie la deofiintimea celor Trei Persoane ale Sfintei Treimi, fie la trimiterea vremelnica a Duhului de catre Fiul lui Dumnezeu.
Explicând împrejurarile în care Biserica Romei a fost silita sa faca adaugirea la Crez, Andrei spuse ca Papa si un Sinod al Parintilor Apuseni hotarâsera sa cuprinda adaugirea în Crez spre a respinge parerile mincinoase raspândite de catre nestorieni cum ca Duhul Sfânt nu purcede din vesnicie. Aceasta s-a întâmplat, spuse Andrei, înainte de al Saselea Sinod Ecumenic. Dar istoria nu pomeneste de nici un astfel de Sinod sau hotarâre sinodala. Dimpotriva, se stie foarte bine ca înca si în veacul al noualea Papa Leon al III-lea oprea orice adaugire de acest fel la Crez, si chiar pusese sa se sape pe niste table de argint Crezul Nikeo-Constantinopolitan în greceste si latineste, fara nici o adaugire.
În sfârsit, spre a dovedi dreptul Bisericii Latine sau al capului ei, Papa, de a face adaugirea cuvintelor explicative, cum le numeau latinii, Andrei facu trimitere la Sf. Chiril al Alexandriei, în ale carui lucrari îsi propusese sa gaseasca aluzii foarte limpezi la autoritatea Papei de a face acest lucru; însa în acelasi timp Andrei avu mare grija sa nu citeze însesi cuvintele Sf. Chiril. La rândul sau, Cardinalul Giuliano s-a referit la epistola Papei Agathon citita la al Saselea Sinod Ecumenic, unde Papa spune ca toate Sinoadele Ortodoxe si Dascalii Bisericii au urmat întotdeauna învatatura Bisericii Romei si ca se teme sa nu fie osândit de Domnul sau Iisus Hristos de va pastra tacerea asupra unui adevar despre care i s-a poruncit sa propovaduiasca tuturor neamurile crestine. N-ar fi stricat sa aminteasca faptul ca au existat o multime de cazuri când Biserica nu s-a supus învataturii Papilor Latini si ca acelasi Sinod l-a osândit pe Papa Honorie.
În urmatoarele sedinte grecii dadura un raspuns la obiectiile ridicate de catre Andrei al Rhodosului si de Cardinalul Giuliano. Învatatul Sholarios scrise o respingere a acestora si o înfatisa Împaratului, care o înmâna lui Vissarion al Nikeii, poruncindu-i sa o înfatiseze înaintea Sinodului. Vissarion arata întâi de toate ca adaugirea la Crez trebuie privita nu ca o explicare cuprinsa în Crez, ci ca o adevarata adaugire la el, întrucât latinii o întemeiaza pe un alt principiu din afara, adica „tot ceea ce are Tatal, are si Fiul.”
Orice astfel de adaugiri la Crez, chiar de-ar fi cu adevarat niste explicari, sunt oprite cu strasnicie dupa Sinodul de la Efes. Nu este oprita explicarea învataturii de credinta. Înainte de Sinodul de la Efes, Biserica Universala putea introduce asemenea explicari în Crez. Dar din vremea celui de-al Treilea Sinod Ecumenic orice adaugiri la Crez, de orice fel, erau cu totul oprite. Si este vadit ca numitul Canon nu se împotrivea adaugirilor la Crez ce erau în dezacord cu el, caci asemenea adaugiri fusesera totdeauna oprite de Biserica, chiar în vremile de început. În epistola Sfântului Chiril catre Acachie al Mitilenei, urma Vissarion, se spune: „Sfântul Sinod Ecumenic adunat la Efes a oprit aducerea în Biserica lui Dumnezeu a oricarei alte marturisiri de credinta afara de cea existenta, predanisita noua de catre fericitii Parinti prin care a vorbit Duhul Sfânt.”
Deci Sinodul opreste orice alta alcatuire a marturisirii de credinta, iar nu înfatisarea unei alte credinte; opreste aceasta nu numai în ceea ce priveste persoanele particulare, ci si întreaga Biserica, punându-se chiar pe sine sub aceasta opreliste. Parintii nu au adaugat „Theotokos” la Crez, desi întelesul înfatisat de acest cuvânt nu e mai mult decât o scurta explicare a învataturii cuprinse în Crez iar adaugirea însasi era folositoare si trebuincioasa pentru respingerea nestorienilor. Nici Sinoadele urmatoare nu au introdus în Crez definitiile dogmatice întocmite de ele, cu toate ca ele slujeau tot adâncirii învataturii cuprinse în Crez, iar învatatura sinodala asupra celor Doua Firi si Doua Vointe în Hristos ar fi fost pentru învatatura ortodoxa un zid neclintit de aparare împotriva monofizitilor si monotelitilor. Dimpotriva, dupa cât putem sa ne dam seama din actele Sinoadelor Ecumenice, începând cu cel de la Efes, vedem ca Sfintii Parinti ai acestor Sinoade au primit si întarit Crezul în aceeasi forma în care fusese lasat Bisericii de catre primele doua Sinoade Ecumenice, fara a face nici o schimbare în el.
În acelasi timp Sfintii Parinti au gasit mijloace de a sluji cerintelor Bisericii fara a încalca hotarârile Sinodului de la Efes. Biserica avea nevoie de noi deslusiri ale învataturii din Crez; Parintii au facut deslusirile prin definitii (Óroi) ce nu au fost introduse în Crez, ci au fost înfatisate deosebi.
Felul lor de a actiona nu dovedeste ca autoritatea Bisericii ar fi fost în vreun fel stirbita de la Sinodul de la Efes încoace, ci mai curând aduce marturie despre unitatea sa. Ramânând credincioasa întâielor sale hotarâri, Biserica arata ca a avut necontenit una si aceeasi vointa. Prin astfel de mijloace ea se pastreaza aceeasi, altfel s-ar dovedi mincinoasa fata de propriile hotarâri. Deci Biserica Romei nu poate apara adaugirea facuta de ea la Crez prin nici un fel de împrejurari ori prin autoritatea pe care singura si-a luat-o; caci Sinodul opreste orice adaugire la Crez, chiar în caz de nevoie. Iar în ce priveste autoritatea Bisericii Romei, adauga Vissarion, se pot spune multe, dar nu este nici vremea, nici locul pentru asemenea discutii; noi stim prea bine ce drepturi si ce privilegii are Biserica Romei; cunoastem puterea ei, ca si marginile acestei puteri. Cum poate o Biserica locala sa-si ia dreptul de a face o adaugire la Crez, când acelasi drept este refuzat de catre Sinod chiar si Bisericii Universale?
Auzind raspunsul, vorbitorii latinilor cerura sfatul Cardinalilor si Episcopilor, ceea ce a avut ca urmare o cuvântare plicticoasa a lui Andrei al Rhodosului, fara nici un fel de legatura cu subiectul discutat.
În urmatoarea sedinta (8 noiembrie), ca raspuns la cuvântul lui Vissarion – Ioan, Episcop de Forli, repeta argumentele folosite deja la Sinod, sprijinindu-se pe teologii sai latini; el spuse ca clauza „Filioque” nu înseamna adaugirea unui nou articol de credinta, ci o simpla explicare cuprinsa în expresia „ex Patre,” asa cum Vechiul Testament cuprinde în el pe cel Nou, etc.
Pâna la urma latinii pricepura ca toata greutatea argumentarii grecilor sta în definitia data de al Treilea Sinod Ecumenic. Iata de ce Cardinalul Giuliano, care intra în disputa cu grecii dupa Ioan, se folosi de toate mijloacele spre a explica în favoarea propriei Biserici oprelistea facuta de Sinod. Ea s-a facut, spuse Giuliano, în anumite împrejurari aratate în actele Sinodului de la Efes, fiind de fapt îndreptata împotriva crezurilor neortodoxe. Asa si era. Un anume Harisie, preot din Filadelfia, venise la Sinodul de la Efes cu o plângere împotriva Episcopului lidian care-l excomunicase pentru ca nu se învoise sa primeasca numai crezul nestorian. În acelasi timp Harisie, spre a-si dovedi ortodoxia, înfatisa propria marturisire de credinta (care, desi ortodoxa, nu se potrivea întrutotul cu Crezul de la Nikeia), împreuna cu crezul nestorian.
Parintii, dupa ce au citit amândoua crezurile, aflara crezul nestorian plin de învataturi mincinoase si hotarâra ca nimenea sa nu îndrazneasca a întocmi o alta marturisire de credinta afara de cea primita de catre toti. Ca urmare, spuse Giuliano, daca Parintii nu au respins crezul lui Harisie, fiind ortodox, desi se deosebea de Crezul de la Nikeia, si au osândit crezul nestorian, înseamna ca oprelistea privea doar crezurile neortodoxe.
Raspunzând lui Giuliano, Marcu observa ca marturisirea de credinta a lui Harisie, desi nu fusese osândita de catre Sinod, din pricina ortodoxiei sale, nu a fost nici primita drept crez al Bisericii Universale, pe temeiul deosebirii ei în multe exprimari fata de Crezul de la Nikeia. Parintii au gasit ca crezul lui Harisie era doar marturisirea ortodoxa a credintei unei persoane particulare. Iar Biserica, urma Marcu, nu a oprit nicicând pe cineva sa-si marturiseasca credinta cu alte cuvinte, atâta vreme cât era o marturisire ortodoxa si nu era înfatisata ca o marturisire de credinta a întregii Biserici. Se stie preabine ca la multe din Sinoadele urmatoare multi dintre participanti si-au rostit marturisirea de credinta cu cuvintele pe care le-au ales. Astfel, Papa Agathon, ca si Sofronie, Patriarhul Ierusalimului, si-au înfatisat marturisirea de credinta în Epistolele citite si primite de catre al Saselea Sinod Ecumenic. Acelasi lucru se vede în Epistolele Sobornicesti pe care orice Episcop nou-hirotonit le trimite reprezentantilor Bisericii din Rasarit ca dovada a ortodoxiei sale. Iata deci pricina pentru care Sinodul nu a osândit crezul lui Harisie, în ciuda micilor deosebiri fata de Crezul de la Nikeia. Dar orice crez nou-întocmit, chiar ortodox, ar fi fost osândit de Sinod daca ar fi fost folosit în locul Crezului de la Nikeia pentru învatatura catehumenilor la Botez sau, îndeobste, în timpul slujbelor Bisericii. Lucrul acesta se poate vedea cu usurinta din faptul ca sfântul Sinod de la Efes, dupa ce a osândit crezul nestorian, a oprit limpede si cu hotarâre introducerea oricarui crez, oricât de ortodox, deosebit de cel de la Nikeia; iar aceasta s-a facut spre a feri Crezul de la Nikeia de orice adaugiri ori schimbari. Spunând aceasta, adauga Marcu, nu judec dupa mintea mea. Întelesul Canonului este deslusit de catre Sf. Chiril, care a fost de fata la Sinod. În Epistolele sale catre Ioan al Antiohiei si Acachie al Mitilenei el explica hotarârea Sinodului la fel cum este înteleasa de catre Biserica Rasariteana, si cum noi însine tocmai am aratat.
Împotrivindu-se unei asemenea explicari a Canonului Bisericii, Giuliano spuse ca Sinodul de la Efes nu face deosebire între folosirea privata si cea de obste a Bisericii a crezurilor nou-întocmite; ci opreste îndeobste pe tot crestinul, fie ca apartine mirenilor ori clerului, sa întocmeasca orice alta marturisire de credinta: deci, încheie din nou Giuliano, Canonul se aplica doar crezurilor heterodoxe. Ca raspuns la obiectia sa, Marcu arata ca crezul nestorian, asa cum dovedise Harisie, si cum se putea vedea din iscaliturile de pe el, era folosit nu ca o marturisire de credinta privata, ci fusese dat anumitor eretici care trebuiau sa-l iscaleasca spre a fi primiti în Biserica. Tocmai având în vederea acest lucru Sinodul a oprit întocmirea oricaror crezuri noi – mai ales pentru folosirea lor de obste în Biserica. Din aceasta pricina nu a osândit marturisirea lui Harisie, care era într-adevar una privata, desi ea nu se potrivea în multe din formularile ei cu Crezul de la Nikeia.
Însa latinii repetau cu încapatânare argumentele lor de mai înainte în favoarea adaugirii la Crez. Neobositul Cardinal îsi istovi auditorii cu lungile sale cuvântari; socotindu-si argumentele de nebiruit, el spuse lui Marcu: „Daca tu aduci zece argumente, eu sunt gata sa le pun împotriva zece mii întru apararea parerii mele.” Iar când si-a dat seama ca grecii continuau sa-i respinga argumentele si dovezile, a încercat sa-i faca sa schimbe subiectul discutiei. „Haideti, sfinte Parinte,” spuse el lui Marcu, „sa cercetam dogma însasi si, daca adaugirea la Crez se dovedeste potrivnica învataturii ortodoxe, atunci vom încheia discutia si o vom scoate din Crez. Daca însa, dimpotriva, se va dovedi ca Duhul Sfânt purcede de la Fiul, atunci trebuie sa tragem încheierea ca adaugirea este dreapta si trebuie sa o pastram în Crez.

CAPITOLUL VI
Mutarea Sinodului la Florenta. Dispute asupra purcederii
Duhului Sfânt de la Fiul.

Cele doua luni de discutii (de la 8 octombrie pâna la 8 decembrie) au ramas tot fara nici un rezultat, caci fiecare parte ramânea neclintita în propriile convingeri. Grecii, vazând zadarnice toate stradaniile lor de a înclina cealalta parte spre cauza lor, voiau sa plece acasa. Însa latinii nu încetau a spune ca era nevoie sa se cerceteze dogma însasi si încercara mai întâi de toate sa-l câstige de partea parerii lor pe Împarat. El a cedat îndata puterii lor de convingere, nadajduind sa-si asigure ajutorul latinilor pentru cauza Imperiului.
Dar când Împaratul spuse Episcopilor ca si el ar dori o schimbare a cursului discutiilor, a primit urmatorul raspuns: „Adevarata pricina pentru care latinii încearca sa ne faca sa punem capa discutiei despre adaugire este faptul ca nu gasesc un raspuns potrivit si multumitor la argumentele noastre. Ar fi deci foarte nechibzuit sa parasim o cetate asa de puternica.” Grigorie datatorul de pomeni fu singurul care se alatura Împaratului, fiind curând înaintat de catre el la rangul de prwtosÚgkelloj.
Patriarhul se alatura Episcopilor în aceasta chestiune. De doua ori s-au adunat Episcopii în apartamentele lui spre a se sfatui între ei, hotarând pâna la urma sa spuna Papei ca adaugirea la Crez, strecurata împotriva Canoanelor si marturiilor Parintilor, trebuie scoasa; ca numai cu aceasta conditie grecii s-ar învoi sa înceapa cercetarea dogmei însasi, iar în caz ca latinii nu s-ar învoi, grecii nu vor mai avea nimic de-a face cu ei. În acest punct de rascruce Vissarion al Nikeii se declara a fi de o cu totul alta parere. „De ce sa nu discutam cu latinii asupra dogmei însasi?” spuse el. „Le putem spune înca multe lucruri frumoase.” Dar glasul lui nu a fost auzit de catre restul Episcopilor.
Ajungând la aceasta încheiere, Sinodul Grecilor trimise legati la Împarat care i-au spus: „Latinii resping toate argumentele noastre cele mai întemeiate asupra problemei adaugirii si în chip necinstit spun ca hotarârile ce anatematizeaza orice adaugire la Crez nu au nimic de-a face cu ei. Daca trecem la cercetarea dogmei, unde latinii îsi întemeiaza argumentele pe marturiile unor învatatori necunoscuti noua, cum oare vom apara adevarul? Sprijinindu-se pe autoritatea Papei, vor zice tot ce vor vrea, spunând apoi ca si-au dovedit parerile la fel de limpede ca lumina soarelui: caci ei, împotriva oricarui adevar, nu se rusineaza a spune ca au si dovedit îndreptatirea adaugirii la Crez, fara însa a fi dovedit nimic.”
Împaratul, punând la socoteala doar ajutorul fagaduit lui de Papa, nu baga în seama spusele grecilor. Ascunzându-si adevaratele socotinte, grai: „Însusi telul venirii noastre în Italia a fost acela de a face o cercetare amanuntita a învataturii purcederii Duhului Sfânt, care fusese pricina de capetenie a despartirii Bisericilor. Daca am lasa problema nedezlegata, am arata ca nu avem dovezi puternice întru apararea învataturii ortodoxe si ca fie suntem de acord cu latinii în unele privinte, fie chiar încuviintam învatatura lor ca adevarata. Dupa parerea mea, trebuie neaparat sa începem discutarea purcederii Duhului Sfânt.” Dupa observatiile facute de Împarat, un alt Episcop, Dorothei al Mitilenei, a votat si el pentru schimbarea subiectului aflat în discutie.
Asteptându-se si la alte voturi asemanatoare, Împaratul a fixat o alta întâlnire în palatul sau pentru discutarea subiectului. Patriarhul a venit asa bolnav cum se afla atunci; dupa el venira si Episcopii. Împaratul invoca nevoile Imperiului si propriile stradanii pentru a-i îmbunatati starea. „Eu nu am copii,” a spus el, „nu am mostenitori; nu caut slava, ci numai bunastarea supusilor mei greci.” Isidor si Vissarion îi tinura partea cu multa caldura. S-a hotarât supunerea la vot. Patriarhul ramase la parerea sa. Episcopii, convinsi de cuvintele Împaratului, înclinau spre parerea lui. Marcu al Efesului a spus doar atât: „Daca gasiti ca e bine sa trecem la discutarea dogmei însasi, nu pot decât sa ma învoiesc, daca ceilalti doresc astfel.” Hartofilaxul, protekdikosul si Siropulos au fost singurele persoane dintre dregatorii apropiati Patriarhului care s-au departat de parerea sa. Dar, cu toate acestea, majoritatea voturilor au dus la concluzia ca este nevoie sa se porneasca la discutarea învataturii cuprinse în adaugirea la Crez.
Mai ramânea de înlaturat o singura piedica. Papa refuza sa plateasca cheltuielile facute de greci în timpul sederii lor la Ferrara, sub cuvânt ca fusese înselat de catre oraseni si nu putea primi veniturile datorate lui de propriile orase, din pricina departarii lor de Ferrara si a sortilor schimbatori ai razboiului. Astfel ca propuse mutarea Sinodului în alt loc, cu-atât mai mult cu cât toti se asteptau ca ciuma sa loveasca din nou Ferrara. El indica Florenta, ai carei bogati cetateni fagaduisera sa-i împrumute 40.000 de galbeni, numai pentru ca Sinodul sa se tina în orasul lor. Când a facut propunerea, Papa a fagaduit la rândul sau grecilor 12.000 de galbeni pe lânga leafa lor obisnuita si doua galere în sprijinul Constantinopolului, exprimându-si în acelasi timp nadejdea ca toate lucrarile se vor încheia în decurs de trei-patru luni.
Împaratul avea stire de mai multa vreme de dorinta Papei de a muta Sinodul la Florenta si trimisese în doua rânduri câtiva oameni într-acolo ca sa orânduiasca lucrurile; dar fata de Episcopi îsi ascunsese planurile. Dar când ultimul sau om de încredere s-a întors de la Florenta, el a dezvaluit planul Papei înaintea Sinodului Grecilor, punându-le în vedere ca daca grecii se învoiesc a merge la Florenta, vor fi siguri ca vor primi leafa cuvenita lor pe ultimele cinci luni. La început grecii fura cu totul împotriva calatoriei, temându-se ca la Florenta Papa avea sa se poarte cu ei si mai neîngradit decât o facuse înainte.
„Nu vom parasi Ferrara,” spusera ei. „Si pentru ce sa o facem? De ce s-ar putea orândui lucrurile mai bine la Florenta decât aici? Daca florentinii doresc sa-l ajute pe Papa, atunci sa-i trimita ajutorul fagaduit în acest oras.” „Dar florentinii nu se învoiesc astfel,” a raspuns Împaratul. „Ei cer Papei sa mute Sinodul în orasul lor, fagaduind sa-i împrumute o mare suma de bani daca face aceasta. Acolo veti fi platiti nu de catre Papa, ci de catre banca si, pe deasupra, oricând veti dori. Trebuie sa stiti,” urma Împaratul, „ca acum nu avem decât doua cai: fie sa ne ducem la Florenta, fie la Constantinopol; caci Papa nu poate si nu va continua Sinodul aici. Vreti mai bine sa ne întoarcem acasa? Dar ar fi oare chibzuit lucru sa lasam lucrurile neterminate? Cugetati numai cum si cu a cui cheltuiala trebuie sa ne întoarcem la Constantinopol. Unde ne sunt mijloacele pentru calatorie? Si cine va ajuta bietul nostru Imperiu de-l vom mânia pe Papa cu încapatânarea noastra?”
Lipsa mijloacelor pentru calatoria de întoarcere acasa si refuzul Papei de a le plati leafa datorata pentru ultimele patru luni cântarira mai mult decât toate argumentele Împaratului spre a-i convinge pe greci sa se supuna Papei si sa se învoiasca a merge la Florenta. Ei cerura doar ca Papa sa-si tina fagaduielile facute lor. Împaratul se puse chezas ca Papa nu-i va dezamagi.
O alta întâmplare aduse nu putina tulburare în rândul grecilor. Atunci când Patriarhul a poruncit Episcopilor sa se pregateasca de calatorie, i-a spus unuia dintre ei sa-si trimita toate bagajele în plus la Venetia, luând cu el doar cele necesare, adica vesmintele, întrucât la Florenta avea sa aiba loc unirea Bisericilor. Acest lucru i-a tulburat în asa masura pe Episcopi, care nu puteau vedea nimic în trecut care sa asigure o pace statornica în viitor, încât Împaratul gasi necesar sa-i adune în chilia Patriarhului si sa puna capat banuielilor. „Nu stiu,” le-a spus el, „daca unirea va avea loc sau nu; dar, ca sa spun adevarul, eu ma astept sa fie asa, si-i sfatuiesc pe toti sa o doreasca. Însa nu pot deslusi ce temei are Patriarhul spre a o afirma asa de sigur. Nici un grec sau latin nu putea sa-i fi spus acest lucru, fiindca nimeni nu stie ceva despre rezultatele viitoare ale Sinodului de la Florenta. Oare sa-i fi descoperit Dumnezeu? În orice caz, nu va lasati tulburati de cuvintele sale: înca nu se stie nimic.” Dupa aceasta deslusire, Marcu începu sa-i ceara Împaratului sa adune parerile Episcopilor asupra dogmei ce urma sa fie cercetata la Florenta. „Daca se învoiesc cu totii, sunt gata sa încep lupta întru apararea Ortodoxiei. Daca nu, voi sedea alaturi de cei ce ramân mereu tacuti la Sinod.” Dar declaratia fatisa a celui mai energic aparator al Ortodoxiei i-a mâniat în asa chip pe cei cu constiintele nu prea curate, încât unul dintre ei, Grigorie datatorul de pomeni, întorcându-se catre Împaratul, a spus: „Maria ta, oare l-ati pus cap al Sinodului? De este asa, spuneti-ne si noua, ca sa putem cu totii sa ne supunem lui.” La fel de nemultumit de cuvintele lui Marcu era si Vissarion al Nikeii. Chiar si Împaratul l-a umplut de mustrari pe bietul batrân. Însa chiar de la prima sedinta a Sinodului la Florenta s-a vazut ca Împaratul fagaduise de mai înainte Papei sa gaseasca mijloace ascunse spre a ajunge la o întelegere. Aceasta explica cuvintele Patriarhului si pricina nemultumirii Împaratului fata de propunerile lui Marcu.
La 10 ianuarie, 1439, în catedrala din Ferrara s-a citit Bula papala ce anunta mutarea Sinodului la Florenta. Drept pricina a mutarii sale a fost pomenita ciuma care, în ciuda iernii, era înca foarte cumplita în oras si fagaduia a fi înca mai rea înspre primavara. Dar în realitate ciuma încetase de doua luni.
Grecilor li se platira banii datorati pe ultimele patru luni si înca câte doi florini de fiecare pentru plata cheltuielilor de calatorie. Nouasprezece mii de florini au fost trimisi la Constantinopol. Papa parasi orasul cu mare pompa; dar apoi, temându-se de un atac din partea rauvoitorilor sai, îsi urma calatoria cu o foarte mica suita, îmbracat ca un simplu calugar. Împaratul lua masuri ca nici unul dintre greci sa nu se furiseze si sa se întoarca mai înainte la Constantinopol. La 7 februarie, Papa, Episcopii si restul clerului si-au facut o intrare triumfala în Florenta; curând dupa aceea (15 februarie) a sosit si Împaratul.
Dupa un scurt ragaz, sedintele au reînceput (26 februarie). În prima sedinta Cardinalul Giuliano i-a reamintit Împaratului fagaduiala de a numi un comitet alcatuit din membrii ambelor parti, spre a cerceta mijloacele de a face pace între Biserici, întrebându-l daca avea în vedere asemenea mijloace si cerându-i, daca avea, sa le faca subiectul unei discutii publice. Împaratul i-a raspuns foarte posac ca nu era de nici un folos sa se discute despre aceasta; ca nu era nevoie ca grecii singuri sa discute subiectul si ca hotarâsera sa o faca împreuna cu latinii. În acelasi timp el i-a reamintit Cardinalului Giuliano ca disputele asupra adaugirii la Crez înca nu se încheiasera, ca toate argumentele latinilor nu-i convinsesera pe greci asupra îndreptatirii adaugirii si ca grecii îsi pastrau dreptul de a reîncepe discutiile oricând vor dori. Totusi pâna la urma Împaratul se învoi sa cugete la mijloacele de împacare. La sfârsitul sedintei el aduna pe toti Episcopii în chilia Patriarhului si le propuse sa discute mijloacele de împacare a Bisericilor. Nimeni nu a dat un raspuns propunerii sale, hotarându-se doar sa fie numite opt persoane dintre membrii Sinodului care sa înceapa o consfatuire aparte cu latinii pe tema cu pricina. Dar hotarârea nu a fost pusa în aplicare, caci Papa, asteptându-se la mai mari concesii din partea grecilor, ceru sa aiba loc o discutie publica asupra subiectului.
În urmatoarea sedinta (2 martie) s-a cercetat învatatura latina despre purcederea Duhului Sfânt de la Fiul. Dreptul de a propune temele, care la Ferrara apartinea grecilor, a fost aici cedat latinilor de catre Împarat. Marcu al Efesului era aproape singurul care întretinea discutiile din partea grecilor; Vissarion a vorbit mai târziu, când se discutau mijloacele de împacare. Marcu a întâlnit un adversar iscusit în Ioan de Monte Nigro, un provincial dominican, vestit pentru îndemânarea sa dialectica.
Ioan începu prin a spune ca toate argumentele si rationamentele sale se vor întemeia pe autoritatea Sfintei Scripturi si a Sfintilor Parinti; dar de fapt nu s-a folosit de Sfânta Scriptura, ci de tot felul de citate îndoielnice si masluite din Parinti, pe care-i cunostea din traduceri de foarte slaba calitate; pe deasupra, cuvântarile sale nu erau nimic altceva decât o demonstratie de rationament scolastic. În loc sa explice cuvintele Sfintilor Parinti în acord cu scrierile lor, el s-a folosit de felurite argumente scolastice spre a defini sensul cuvintelor cuprinse în citatele de la Parinti.
Dupa ce si-a afirmat parerea ca verbul a purcede înseamna a primi existenta (lambanein to einai), Ioan a citat doua locuri din lucrarile Sfântului Epifanie, în care a încercat sa gaseasca o dovada a purcederii Duhului Sfânt nu numai de la Tatal, ci si de la Fiul. Amândoua locurile sunt citate asa cum se gasesc în versiunea latina a lui Amvrosie Traversari, ale carui traduceri în general nu aveau defel faima unei mari corectitudini. Primul loc suna în felul urmator: Tatal Îl numeste pe El Fiu, Care este din Sine, si Duh Sfânt pe Cel ce este de la amândoi (o monon ex amfoin estin). Celalalt citat suna astfel: Întrucât nimeni nu L-a vazut pe Tatal (e?raken) fara numai Fiul, nici pe Fiul fara numai Tatal; la fel, îndraznesc a zice, nimeni nu a vazut pe Duhul Sfânt fara numai Tatal si Fiul, de la Care El purcede, si de la Care El primeste; nici pe Fiul si pe Tatal, fara numai Duhul Sfânt, Care întru adevar slaveste si învata toate, Care este de la Tatal si Fiul (oper esti para tou PatroV kai Uiou). Gasind în primul citat este de la Amândoi; iar în al doilea citat este de la Fiul, Ioan trase concluzia ca, dupa învatatura Sfântului Epifanie, Duhul Sfânt purcede si de la Fiul.
Marcu al Efesului, fara a face trimitere la textul grecesc al lui Epifanie, arata greseala concluziei lui Ioan. El spuse ca cuvintele citate nu duc neaparat la concluzia ca Duhul Sfânt purcede de la Fiul. Expresia a fi de la cineva (to ek tinoV einai) nu înseamna neaparat a purcede de la cineva; ele se folosesc în întelesuri diferite. Sf. Epifanie nu spune primeste existenta, ci numai primeste, si spune aceasta întemeindu-se pe cuvintele Domnului: dintru al meu va primi si va vesti voua (Ioan 16, 14). Daca Sf. Epifanie întelegea ca Duhul Sfânt îsi primeste existenta de la Fiul, ar fi spus: Nimeni nu cunoaste pe Tatal si pe Fiul, fara numai Duhul Sfânt, de la cari (la plural) El purcede si de la cari (pl.) primeste; iar atunci cuvintele purcede si primeste ar avea aceeasi valoare. Dar Epifanie, repetând pronumele de la care (sing.), si punând conjunctia si între cele doua cuvinte, arata ca da un înteles cuvântului purcede si un altul cuvântului primeste. Prin verbul purcede el vrea sa arate ca Duhul Sfânt îsi primeste existenta de la Tatal; iar prin verbul primeste vrea sa însemneze ca Duhul Sfânt, fiind de o fiinta si existenta cu Fiul, înfatiseaza credinciosilor o învatatura asemenea cu cea a lui Hristos Însusi. Aceasta tâlcuire a cuvintelor Domnului dintru al meu va primi a fost întarita de Marcu prin citarea tâlcuirii Sfântului Ioan Gura de Aur (Cuv. 78 la Sf. Ioan) si cea a Sfântului Chiril al Alexandriei (Thesaurus, c. 14).
În continuare a fost luata în cercetare cartea Sfântului Epifanie. Marcu arata chiar de la început ca acea carte fusese înca demult interpolata si ca primul pasaj trebuie citit este cunoscut de catre Amândoi (par’ amfoin noeitai), dar fara verbul „este.” Nu se stie care era versiunea din copia folosita de Sinod, dar cu siguranta în amândoua cazurile nu se afla verbul este, verb pe care Ioan îsi întemeiase argumentul sau principal.
Ioan, desi încuviinta ca gresala sa pornea din traducerea incorecta a lui Traversari, continua totusi sa afirme ca verbul este trebuie subînteles în textele citate si, cu aceasta presupunere, repeta ca Sf. Epifanie se gândea la purcederea Duhului Sfânt si de la Fiul. Însa si daca am subîntelege verbul care lipseste, tot n-am avea vreo pricina sa ajungem la concluzia ca Sf. Epifanie vorbeste despre purcederea Duhului Sfânt de la Tatal si de la Fiul. Cuvintele sale ar putea exprima unitatea de fiinta între Persoanele Sfintei Treimi. Astfel, câtiva învatati spun ca Duhul Sfânt este de la Tatal si Fiul si din Fiinta Lor, caci este deofiinta cu Tatal si Fiul.
La rândul sau Marcu, spre a respinge atacul adversarului, cita cuvintele Sfântului Vasilie cel Mare, unde spune limpede ca Duhul Sfânt purcede de la Tatal, nu de altundeva. Iata ce scrie Sf. Vasilie în a cincea sa carte împotriva lui Evnomie: „Dumnezeu da nastere nu precum omul, ci da nastere cu adevarat. El savârseste o nastere din Sine Însusi – Cuvântul; nu un cuvânt omenesc, ci-l arata pe acest Cuvânt a fi cu adevarat din Sine Însusi. El iveste Duhul prin gura Sa, nu precum omul, caci gura lui Dumnezeu nu este trupeasca, dar Duhul este din El, iar nu de altundeva.” Primind încuviintarea lui Ioan ca nasterea Fiului ca si purcederea Duhului Sfânt apartin Persoanei Tatalui, iar nu Fiintei Sale, care este una si aceeasi cu Fiinta Fiului si Duhului Sfânt, Marcu trase urmatoarea încheiere din cuvintele Sf. Vasilie: „Daca Duhul purcede de la Persoana Tatalui, atunci expresia nu de altundeva arata ca El nu purcede de la o alta Persoana.” Dar în disputele urmatoare asupra pasajului cei doi oponenti ocolira si cea mai marunta referire la legatura Fiului si Duhului Sfânt cu Persoana si Fiinta Tatalui, ca si la legatura dintre Persoana si Fiinta în Dumnezeire – probleme care, departe de a arunca o noua lumina asupra subiectului în disputa, nu ar fi facut decât sa ofere noi pricini de discutie. Marcu al Efesului se tinu strict de formularile si definitiile teologilor greci; Ioan îsi întemeie apararea pe subtilele rationamente ale profesorilor sai scolastici.
A treia sedinta (5 martie) s-a dovedit la fel de neroditoare ca si primele. Nu s-a luat în discutie nici macar un singur nou pasaj din scrierile Parintilor sau din Sfânta Scriptura.
În urmatoarele trei sedinte (din 7, 10 si 14 martie) s-a discutat în principal un pasaj din a treia carte a Sf. Vasilie cel Mare împotriva lui Evnomie, pasaj la care Ioan facuse aluzie de mai multe ori în disputele sale cu grecii. Iata cum suna locul cu pricina în copia prezentata de catre Ioan: „Daca Duhul Sfânt este al treilea ca rang si orânduire, atunci de ce trebuie sa fie neaparat al treilea si ca Fiinta? Ca El este al doilea dupa Fiul ca rang, de la Dânsul primit si vestit noua, ne spune învatatura de credinta; dar ca este al treilea în Fiinta nu ni se spune în Scriptura si nu se poate afirma cu siguranta din cele pomenite mai sus.”
„Acest pasaj este luat de la Sf. Vasilie,” spuse Marcu, „si este de asemenea corupt, atât în manuscrisele noastre cât si în ale voastre; la Constantinopol se afla patru sau cinci codice în care suna la fel; dar se pot gasi o mie de cópii unde nici întelesul, nici cuvintele Sfintilor Parinti nu sunt schimbate. Aproape sigur ca pasajul cu pricina a fost corupt în chip voit,” urma Marcu, „de catre vreun aparator al învataturii voastre.” Însa Ioan încerca sa dovedeasca ca copia este autentica, spunând ca nu da semne a fi fost corupta, ca fusese adusa de curând de la Constantinopol, fiind scrisa pe pergament si, foarte probabil, veche de sase sute de ani, deci de dinainte de despartirea Bisericilor. Era însa doar o presupunere. Copia lui Marcu era si ea una foarte veche. Iata cum suna în ea pasajul în discutie: „Daca Duhul Sfânt este al treilea ca rang si orânduire, atunci de ce trebuie sa fie neaparat al treilea si ca Fiinta? Ca Duhul, ca rang, sta al doilea dupa Fiul, aceasta, poate, ni se spune în învatatura de credinta; dar ca este al treilea si ca Fiinta nu se spune în Sfintele Scripturi, si nu se poate afirma cu siguranta din cele pomenite mai sus.”
Alaturând acest loc cu mai înainte pomenita învatatura a Sf. Vasilie, Marcu dovedi foarte limpede ca varianta aparata de latini nu era varianta autentica a locului citat. El atrase atentia asupra cuvintelor precedente ale Sf. Vasilie, care erau aceleasi în amândoua copiile. Sf. Vasilie, respingând învatatura lui Evnomie, arata: „Evnomie zice ca i s-a spus de catre Sfinti ca Duhul Sfânt este al treilea ca orânduire si rang, iar el crede ca este al treilea si ca Fiinta. Dar nu poate spune care sunt Sfintii ce au propovaduit aceasta învatatura, si cu ce cuvinte. Mai fost-a vreodata cineva asa de îndraznet, încât sa aduca asemenea înnoiri în dogmele Dumnezeiesti?” Din aceste cuvinte, urma Marcu, se vede ca Sf. Vasilie nu primeste parerea ca Tatal numeste pe Duhul Sfânt al treilea ca rang, si în chip deslusit leapada parerea ca El ar fi al treilea ca Fiinta. Deci întrucât Sf. Vasilie nu primeste parerea ca Duhul Sfânt este al doilea ca rang dupa Fiul, de ce ar încuviinta o idee pe care el însusi nu vrea sa o primeasca; adica, pentru ce ar cita cuvintele ce alcatuiesc adaugirea din varianta latina?
Ioan, admitând împreuna cu Evnomie ca Duhul Sfânt este al doilea ca rang dupa Fiul, afirma ca aceasta este si parerea Sf. Vasilie si îsi apara propria varianta zicând (1) ca al Patrulea Sinod Ecumenic numeste învatatura Sf. Vasilie neclintita si sigura, în vreme ce varianta: „aceasta, poate, ni se spune în învatatura de credinta” presupune o oarecare nesiguranta; (2) ca, ceva mai încolo, Sf. Vasilie, spre a întari ideea ca nu trebuie sa se deduca din deosebirea rangului o deosebire a firii, da ca pilda îngerii. Deci daca primim neabatut ceea ce se spune aici despre îngeri, atunci în acelasi chip trebuie sa primim cuvintele Sfântului Vasilie despre Duhul Sfânt, adica faptul ca el, neînvoindu-se sa primeasca o deosebire între fiinta Aceluia si cea a Fiului lui Dumnezeu, admite totusi o deosebire ca rang. La aceasta Marcu cu îndreptatire raspunse ca a primi o idee potrivnica pe temeiul unei presupuneri, numai spre a o respinge de îndata ce ai primit-o, nu arata nici un semn de nesiguranta; iata deci ce vrea sa spuna Sf. Vasilie când zice: „Ca Duhul sta al doilea dupa Fiul ca rang, aceasta, poate, ni se spune în învatatura de credinta.” Pe deasupra, trimiterea la pilda îngerilor nu face decât sa întareasca ideea primita de Sf. Vasilie pe temeiul unei presupuneri, si astfel taria argumentului sau nu este nicidecum slabita.
Spre a dovedi ca ideea cuprinsa în varianta adaugita a latinilor asupra purcederii Duhului Sfânt de la Fiul este cu totul straina Sfântului Vasilie, Marcu facu trimitere la însesi cuvintele Parintelui din epistola catre fratele sau, Grigorie al Nissei: „Orice bunatate data noua de puterea lui Dumnezeu o numim lucrarea harului celui atotlucrator, cum zice Apostolul: Si toate acestea le lucreaza unul si acelasi Duh, împartind deosebi fiecaruia precum voieste (1 Cor. 12, 11). Ci întreba-vom: oare împartirea darurilor catre cei vrednici de ele îsi are obârsia numai de la Duhul Sfânt? Scripturile ne învata sa credem ca Începatorul împartirii darurilor ce lucreaza în noi prin Duhul Sfânt este Cel Unul-nascut al lui Dumnezeu, caci Scriptura ne spune ca toate printr’însul s-au facut (Ioan 1, 3) si toate întru dânsul împreuna stau (Col. 1, 17).” Ceva mai jos Sf. Vasilie urmeaza: „Asadar, întrucât Duhul Sfânt, de la Care toate darurile cele bune se împart fapturilor celor zidite, tine de Fiul, cu Carele în chip nedespartit este primit, si îsi are existenta de la Tatal, ca de la Pricina de la carea purcede, înseamna ca prin aceasta El are o însusire aparte a osebirii Sale ca Persoana, adica faptul ca este cunoscut prin Fiul si cu El, si este de la Tatal.”
Cu toata limpezimea cu care cuvintele de mai sus dovedeau vesnica purcedere a Duhului Sfânt de la Dumnezeu Tatal si dependenta Sa de Fiul numai în ce priveste împartirea darurilor catre zidirile Sale, totusi Ioan, cu dinadinsul jucându-se cu cuvântul tine de, îi dadu întelesul de purcedere dupa existenta si, legând de cuvintele Sfântului Vasilie cele spuse tot de catre el lui Evnomie, dadu la iveala urmatorul silogism: „Fiul este Principiul, fiind Dumnezeu din Dumnezeu; aceeasi legatura pe care Fiul o pastreaza cu Tatal, tinând de El, o pastreaza si Duhul Sfânt cu Fiul, tinând de El. Iata de ce Fiul e numit al doilea în orânduiala si rang, iar Duhul Sfânt al treilea. Aceasta orânduiala este orânduiala purcederii lor.” Întregul rationament nu are nici un temei în adevaratele cuvinte ale Sfântului Vasilie. „Întelesul verbului tine de,” spuse Marcu catre potrivnicul sau, „e definit de catre cuvintele cele mai apropiate: cu Carele în chip nedespartit este primit. Iar în ce priveste cuvintele al treilea ca orânduire si rang, ele nu sunt rostite de catre Sf. Vasilie, care zice doar ca Evnomie sustine o asemenea parere. Este totusi trebuinta,” urma Marcu, „ca Persoanele Treimii sa se afle într-o anume orânduire îndesinesi. Fiul cel unu, Carele ca Unul-nascut din cea nefacuta Lumina straluceste, trebuie numarat îndata dupa acea Lumina, si deci Duhul Sfânt trebuie numarat al treilea, ca nu cumva, nefiind osebit de Fiul prin orânduire, sa fie luat drept Fiul.” Aceasta este si parerea Sfântului Vasilie; altfel, daca ar fi pus pe Duhul în aceeasi legatura cu Fiul precum Fiul este cu Tatal, atunci nu l-ar mai fi învinuit pe Evnomie ca pe un îndraznet înnoitor pentru a fi numit pe Duhul al treilea ca orânduire si rang.
Voind a dovedi ca Sf. Vasilie nu putea respinge purcederea Duhului Sfânt de la Fiul ca pe o înnoire, Ioan cita cuvintele Sfântului Athanasie cel Mare din convorbirea sa cu Arie la Sinodul de la Nikeia si din epistola sa catre Serapion. În primul loc, potrivit variantei lui Ioan, se spune: „Daca Duhul Sfânt nu este din Fiinta Tatalui si Fiului, atunci cum se face ca Fiul pune Numele Sau în predania sfintirii (adica în porunca sfintirii sau botezului), când zice: Mergând învatati toate neamurile, botezându-i pre ei în Numele Tatalui si al Fiului si al Sfântului Duh.” În ultimul citat se spune: „Duhul primeste de la Fiul, dupa cuvântul Domnului: dintru al Meu va primi si va vesti voua.” Despre Fiul se spune: Eu am venit întru numele Tatalui meu (Ioan 5, 43); iar despre Duhul: Duhul cel Sfânt, pre carele-l va trimite Tatal întru Numele meu (Ioan 14, 26).
Daca Duhul fata de Fiul are aceeasi orânduiala si fire (taxin kai fusin) precum are Fiul fata de Tatal, cel ce numeste Duhul faptura va cugeta negresit acelasi lucru si despre Fiul. Însa Marcu, ca raspuns la întâia premisa, observa pe buna dreptate ca „si noi marturisim ca Duhul Sfânt este al treilea ca orânduiala în Dumnezeiasca Treime; dar este cu adevarat lucru de mirare cum de socotiti ca s-au spus lucruri ce nu s-au pomenit vreodata undeva, numai ca El sa fie al treilea si ca rang!” În ce priveste al doilea citat, spuse Marcu, „Sf. Athanasie a scris acestea împotriva pnevmatomahilor, cei ce asezau pe Duhul Sfânt mai prejos de Fiul, numindu-l faptura. Voind a dovedi ca Duhul Sfânt este de aceeasi cinste si deofiinta cu Tatal si Fiul, Sf. Athanasie arata ca Duhul Sfânt în Scriptura este asezat în rând cu Tatal si Fiul si are aceeasi vointa si lucrare. Dascalii Bisericii au folosit întotdeauna acest argument spre a dovedi unitatea firii unei Persoane cu cealalta. Daca Sf. Athanasie a gândit la fel ca voi, atunci de ce nu zice ca Fiul are existenta de la Tatal iar Duhul Sfânt de la Fiul, sau ca Tatal naste pe Fiul iar Fiul da la iveala pe Duhul? El însa doar asemuieste lucrarile lor în iconomia mântuirii omului.” Ca încheiere, Marcu pomeni însesi cuvintele Sfântului Athanasie în care el numeste pe Dumnezeu Tatal singura obârsie a Dumnezeirii.
Ioan încerca sa-si apere parerea cu cuvintele Sf. Vasilie, luate din Omilia lui despre Sfântul Botez: „Trebuie sa marturisim un Tata, un Fiu, un Duh: nu doi Tati, nici doi Fii, caci Duhul nu este Fiul, nici este numit astfel; iar din Duhul nu primim pe nimeni, asa cum (primim) pe Duhul de la Fiul.” Acesta este întelesul real al cuvintelor, primit de catre Marcu al Efesului. Dar Ioan traduse si tâlcui ultimele cuvinte în chip diferit. Disputa este vrednica de pomenire pentru ca a dat prilej scolasticilor latini sa puna în discutie problema darurilor duhovnicesti: trebuie oare socotite a fi create sau nu?
Întrebarea cu pricina, pe lânga faptul ca nu prea avea de-a face cu subiectul principal al disputei si cu tâlcuirea locului luat din Omilia pusa pe seama Sf. Vasilie, i-ar fi adus prea putin folos lui Marcu prin rezolvarea ei, nefacând altceva decât sa lungeasca controversa. Marcu stia foarte bine câte dispute au pornit de la aceasta întrebare pe la mijlocul veacului al patrusprezecelea în Biserica din Constantinopol, în vremea disputelor despre Fiinta Dumnezeiasca si lucrari si despre crearea sau necrearea darurilor duhovnicesti. Chiar spre sfârsitul sedintelor private de la Ferrara, când subiectul discutiei era fericirea dreptilor, s-a propus si aceasta problema. La vremea aceea Marcu a refuzat sa dea vreun raspuns caci, zice Siropulos, Împaratul statornicise si poruncise mai înainte ca nimenea sa nu îndrazneasca a raspunde la asemenea întrebari. Acum iarasi, în ciuda faptului ca potrivnicul sau îi ceru de trei ori sa dea un raspuns, Marcu ramase tacut. Iar pentru un judecator nepartinitor, tacerea sa era mai buna decât o mie de cuvântari iscusite, pe care le-ar fi putut tine, daca ar fi dorit, asupra unui subiect ce nu era deloc nou pentru el, si pe care, fireste, îl cercetase temeinic din scrierile teologilor sai. Stia mai dinainte cum avea sa fie înteleasa hotarârea sa dar, nedorind a da prilej unor noi dispute, ramase tacut. Împaratul, întelegând ce jertfa facea Marcu pentru pacea de obste, îi lua partea si-i puse în vedere în doua rânduri celui ce întreba ca problema cu pricina nu tine de subiectul discutat si ca grecii nu venisera sa raspunda la asemenea întrebari.
Disputele continuara apoi pe tema altor locuri de la Sfintii Parinti. Însa acea sedinta a adunarii, a sasea la Florenta, a fost ultima dintre cele la care amândoua partile au luat parte la controversa. Împaratul, obosit de taraganarea lucrurilor, îi încredinta lui Marcu sarcina ca pâna la urmatoarea sedinta sa pregateasca o expunere a principalelor temeiuri ale învataturii ortodoxe asupra subiectului în discutie.
Deci în sedinta urmatoare (17 martie) Marcu a vorbit înaintea Sinodului si, înfatisând rând pe rând locuri din Evanghelie si Apostol, hotarârile Sinoadelor si marturiile Parintilor de pâna la al Treilea Sinod Ecumenic, arata cum autoritatea Scripturii si învatatura Bisericii din vechime întareau dogma marturisita în toata curatia ei de Biserica Ortodoxa Rasariteana, si respinse nou-scornita învatatura a Bisericii Romei. Iata un fragment din cuvântul sau:
„Întâi de toate, Însusi Dumnezeu Cuvântul, întâiul Graitor de Dumnezeu si Dascal al celor Dumnezeiesti, în cel de pe urma cuvânt catre ucenicii Sai le-a spus, când le-a împartasit tainele teologiei: Iara când va veni Mângâietorul pre care eu îl voi trimite voua de la Tatal, Duhul Adevarului carele de la Tatal purcede, Acela va marturisi pentru Mine. Aici, prin trei graiuri, Mântuitorul nostru a asezat cele trei Persoane Dumnezeiesti în legatura uneia cu cealalta. Despre Duhul zice, când va veni; despre Sine si Tatal, pre care eu îl voi trimite voua de la Tatal; apoi numai despre Tatal, carele de la Tatal purcede. Oare nu vedeti strasnica acrivie a Dumnezeiestii învataturi? Cuvintele când... va veni arata slobozenia si marea vrednicie a Duhului. Când zice: pre care eu îl voi trimite voua de la Tatal, arata voia Sa si a Tatalui pentru trimiterea Duhului Sfânt. Dar când zice: Carele de la Tatal purcede, El arata Pricina Duhului, de la carea Îsi ia fiintarea. (...) Dar de ce Domnul, dupa ce a pomenit de Sine si a pus pe seama Sa si a Tatalui trimiterea Duhului Sfânt, nu a spus despre purcederea Aceluia: ‘Carele de la Noi purcede’? Negresit ca ar fi spus aceasta, de ar fi marturisit purcederea Duhului Sfânt si de la Sine. Iar cum ca purcederea de la Tatal alcatuieste o însusire personala a Duhului Sfânt si, ca urmare, nu poate fi vorba aici de nici un fel de ‘Filioque,’ marturiseste Sf. Grigorie. Zugravind însusirile personale ale Persoanelor Dumnezeiesti, el zice: ‘Pastrându-ne în hotarele date noua, vom înfatisa pe Cel Nenascut, Cel Nascut si Cel Purcezator din Tatal.’ Deci daca însusirea personala a Sfântului Duh este purcederea Sa din Tatal, si nu o purcedere oarecare, iar însusirea personala trebuie sa se suprapuna pe deplin cu persoana careia îi apartine ca persoana, necuprinzând în sine ceva mai mult sau mai putin – atunci, de este un Duh Sfânt, El purcede de la Tatal; iar de purcede cineva de la Tatal, atunci este Duhul Sfânt.
Pavel, ucenicul lui Hristos, scrie în Epistola sa catre Corintheni: Însa noi nu am luat duhul lumii, ci Duhul cel din Dumnezeu (1 Cor. 2, 12). Si sa nu creada cineva ca în acest loc prin numele de Dumnezeu s-ar putea întelege Fiul. Sf. Ioan, deslusind aceasta teologie în descoperirea sa catre Grigorie Facatorul de Minuni în cugetarea despre Fecioara Maria, zice: ‘Unul este Duhul Sfânt, primindu-si fiintarea de la Dumnezeu si aratându-se oamenilor prin Fiul.’ Este vadit ca aici nu trebuie sa întelegem ca în cuvintele ‘primindu-si fiintarea de la Dumnezeu’ ar fi vorba de Fiul, caci altfel nu s-ar fi spus: si aratându-se oamenilor prin Fiul. (...)
Dupa Dumnezeiescul Apostol Pavel, iata si pe ucenicul sau, fericitul Dionisie. (...) Aratând deosebirea între Persoanele Dumnezeiesti, el zice: ‘Singurul izvor al Dumnezeirii mai presus de fiinta este Tatal’. Deci daca Tatal este singurul izvor al Dumnezeirii, deosebindu-se prin aceasta de Fiul si de Duhul Sfânt, atunci nici Fiul, nici Duhul Sfânt nu pot fi izvor al Dumnezeirii dimpreuna cu Tatal. Acelasi lucru îl spune si Sf. Athanasie cel Mare în Omilia sa despre vesnica fiintare a Fiului si Sfântului Duh. Noi ne deosebim, zice el, atât de iudei cât si de cei ce defaima crestinatatea, cei ce tagaduind pe Dumnezeu din Dumnezeu, zic asemeni iudeilor ca este un singur Dumnezeu, neîntelegând ca este un singur nenascut si un singur izvor al Dumnezeirii – Tatal – ci întelegând ca El nu are Fiu sau Cuvânt Vietuitor.
Ci sa va aratam si hotarnicirile Sinoadelor Ecumenice: ele întaresc învatatura noastra. Iata cum graieste Întâiul Sinod Ecumenic, prin gura lui Leontie, Episcopul Chesariei, catre filosoful cel ce se îndoia: ‘Primeste Dumnezeirea cea una a Tatalui, Carele a zamislit pe Fiul, si a Fiului nascut din El, si a Duhului Sfânt purcezator din acelasi Tata si apartinator Fiului, cum zice Dumnezeiescul Apostol: Iar de nu are cineva Duhul lui Hristos, acela nu este al Lui (Rom. 8, 9).’ Prin cuvintele ‘apartinator Fiului’ Parintii înteleg ca desi Duhul Sfânt nu purcede de la Fiul, El nu Îi este strain, fiind al Lui prin fiinta, deofiinta cu El. Tot asa învata Vasilie cel Mare: ‘Duhul este numit Hristos, fiind unit fiintial cu Hristos.’ Daca Sf. Vasilie ar fi încuviintat existenta Duhului de la Fiul, cum zice cartea cu adaugiri straine, atunci nu ar mai fi zis: ‘fiind unit fiintial cu Hristos,’ ci ‘purcezând si primind existenta de la El.’
Al Doilea Sinod Ecumenic, dorind a deslusi cuvintele Crezului de la Nikeia, ‘si întru Duhul Sfânt,’ si sa arate mai limpede, împotriva ereticilor, cum anume Duhul Sfânt este numarat împreuna cu Tatal si Fiul, graieste astfel în simbolul sau: ‘credem în Duhul Sfânt, Domnul si de viata datatorul, Carele din Tatal purcede, Cela ce împreuna cu Tatal si cu Fiul este închinat si slavit.’ Trebuie sa bagam de seama aici telurile urmarite de Parinti atunci când au scris aceste cuvinte. Sinodul dorea sa înfatiseze felul unirii Duhului Sfânt cu Tata si cu Fiul, dar iata cu câta osebire însemneaza Sinodul apropierea Duhului Sfânt de Tatal si de Fiul. Parintii nu au spus ca Duhul e numarat cu Tatal si Fiul, ci ca El purcede din Tatal si este împreuna închinat si împreuna slavit cu Tatal si cu Fiul, adica este de aceeasi cinste si deofiinta cu Ei. Daca Sinodul încuviinta purcederea Duhului de la Tatal si de la Fiul, atunci de ce, când a vorbit de Tatal si de Fiul, nu a spus: ‘Carele de la Tatal si de la Fiul purcede, Cela ce împreuna cu Tatal si cu Fiul este închinat si slavit’? Asa ar fi trebuit sa spuna Sinodul daca ar fi fost de partea unei astfel de învataturi. Dar întrucât în primul caz Parintii nu au pomenit pe Fiul când au aratat pricina purcederii, dar L-au pomenit în al doilea loc, când au aratat deopotriva cinstirea si deofiintimea Sa, este limpede ca nu primeau purcederea Duhului Sfânt si de la Fiul. Faptul ca aceasta deslusire este desavârsita, iar nu pe jumatate desavârsita, cum voi ziceti, se vadeste din aceea ca nici unul dintre Sinoadele urmatoare n-a dat o noua forma deslusirii si nu a adaugat ca Duhul purcede de la Fiul. Dimpotriva, toate Sinoadele au oprit si au osândit prin hotarârile lor adaugirea, ca si cum proroceste ar fi vazut mai dinainte ceea ce avea sa se petreaca între voi.
Grigorie Teologul, ramânând cu totul credincios siesi si altor Parinti, zice: ‘Tot ceea ce are Tatal apartine si Fiului, afara de obârsire.’
Al Treilea Sinod Ecumenic, dupa ce a ascultat crezul nestorian (înfatisat de presviterul Harisie), care între altele cuprindea si urmatoarele: ‘Duhul Sfânt nu este Fiul, nici nu-si ia fiintarea prin Fiul,’ a primit si a încuviintat acea teologie ca fiind cea a Parintilor si potrivita cu Dumnezeiasca Scriptura, fara a aduce vreo pricina împotriva ei. Dar în hotarârea asupra Crezului, Sinodul a însemnat: ‘Daca cineva, fie Episcop, preot ori mirean, se va gasi fie sustinând, fie învatând cele cuprinse în marturisirea înfatisata de presviterul Harisie privitor la întruparea Fiului cel Unul-nascut al lui Dumnezeu, sau necinstitoarea si nelegiuita învatatura a lui Nestorie, va cadea sub osânda acestui sfânt si Ecumenic Sobor.’ Vedeti, Parintilor, care învatatura din acest Crez e numita de catre Sinod necinstitoare si nelegiuita? Învatatura despre întruparea Fiului cel Unul-nascut al lui Dumnezeu. Vedem deci ca dogmele legate de teologhisire au fost aflate de catre Sinod a fi sanatoase, evlavioase si fara gresala. Aceasta iarasi aduce nu putina dovada în sprijinul învataturii de obste a Bisericii, cum ca Duhul Sfânt nu purcede de la Fiul.
Iar când fericitul Chiril, pricindu-se cu Nestorie asupra purcederii Duhului Sfânt, dadu oarecare temei a crede ca încuviinta purcederea Duhului de la Fiul, Theodorit, mustrându-l în numele Episcopilor Rasariteni, a scris: ‘Daca el (Chiril al Alexandriei) numeste Duhul ca apartinând Fiului, în întelesul ca este deofiinta cu Fiul si purcede de la Tatal, atunci ne învoim cu el si numim cuvintele lui ortodoxe; dar daca întelege ca Duhul îsi primeste existenta de la Fiul sau prin Fiul, atunci lepadam cuvintele lui ca viclene si hulitoare. Caci noi credem pe Domnul, Carele a zis: Duhul adevarului, Carele din Tatal purcede.’ Raspunzând învinuirii într-o epistola catre un oarecare Episcop Evtropie, Chiril se plânge a fi fost ponegrit de catre acesta din pricina dusmaniei ce i-o purta si a prieteniei sale cu Nestorie. Tot el scria în apologia sa ca ‘desi Fiul purcede din Tatal, El nu e totusi strain de Fiul, caci Fiul le are pe toate de obste cu Tatal.’ Iata deci ca încuviinteaza acea parte a învataturii în care Theodorit este de acord cu el. În sfârsit, la încheierea pacii cu rasaritenii, fericitul Chiril i-a scris pe aceeasi tema lui Ioan al Antiohiei. Aici el vorbeste din nou despre purcederea Duhului Sfânt si despre Crez: ‘Nu ne îngaduim nici noua si nici altora a schimba un singur cuvânt în Simbolul Credintei, a scoate o singura silaba, pururea luând seama la cel ce a zis: Nu ridica hotarele vecinice, carile le-au pus parintii tai (Pilde 22, 28), ca nu ei au fost cei ce au vorbit, ci Duhul lui Dumnezeu si Tatal, Carele purcede de la El, nefiind însa strain Fiului în ce priveste fiinta Sa.’ Puteti vedea si de aici cu care parte a despartamântului lui Theodorit se învoieste Chiril. La primirea epistolei de catre rasariteni, Theodorit, gasind ca teologia ei se potriveste cu propria învatatura si cu cea a Scripturii, scrise lui Ioan al Antiohiei urmatoarele: ‘Cea din urma epistola (a lui Chiril) e împodobita cu evangheliceasca bunacredinta, caci în ea Domnul nostru Iisus Hristos este primit ca Dumnezeu desavârsit si om desavârsit, Duhul Sfânt neluându-si fiintarea de la Fiul sau prin El, ci purcezând de la Tatal si apartinând Fiului. Aflând dreapta epistola sa, am adus lauda Celui ce a tamaduit pe cei gângavi si a schimbat rasunarile cele larmuitoare întru desavârsita armonie’.”
„Vedem din toate acestea,” încheie Marcu, „ca noi învatam potrivit Sfintei Scripturi si Sfintilor Parinti si Dascali, nimica schimbând ori strâmbând în dogmele predanisite noua, nimica adaugând ori scotând din ele, si neaducând nimic nou.”
Ioan întrerupse de mai multe ori cuvântul lui Marcu cu observatiile sale, cum ca s-ar fi abatut de la rânduiala statornicita a discutiei. Însa aparatorul Ortodoxiei raspunse: „Toate sedintele de mai înainte s-au scurs cercetându-se doua sau trei locuri de la Parinti. Acest fel de desfasurare a discutiei nu poate dura la nesfârsit, de-aceea ne-am înteles sa înfatisam de-a dreptul temeiurile noastre, scotându-le nu din izvoare masluite ori putin cunoscute, nici din locuri îndoielnice si corupte, ci din Sfintele Scripturi si din locurile de la Parinti primite de catre toti. De vom ramâne si pe mai departe la unul si acelasi subiect, nu vom mai sfârsi niciodata cu respingerea cuvintelor si raspunsurilor voastre.”
Apoi Ioan gasi de cuviinta sa proclame în chip solemn ca „Biserica Romei nu încuviinteaza existenta a doua principii sau cauze în Treime, ci numai o cauza si un principiu, anatematizând pe toti cei ce cred dimpotriva.” Aici Ioan ocoli cu dinadinsul sa desluseasca deplin ce anume vrea sa spuna, caci nu refuzase niciodata sa recunoasca pe Fiul drept cauza a Duhului Sfânt, ci spuse ca Tatal este cauza prima a Duhului, iar Fiul îsi trage puterea de la Tatal spre a da la iveala pe Duhul, nu din Sine, ci din Tatal. Cuvintele lui Ioan nu au ramas fara urmari.
Împaratul, socotind ca, în ce-l priveste, facuse tot ce se putea spre a sustine Ortodoxia, statornici o adunare aparte a grecilor la resedinta Patriarhului. Acolo el arata episcopilor ca timpul trecea foarte iute, pe când discutiile facusera mult prea putin pentru ca lucrurile sa înainteze. Este vremea, spuse el, sa punem capat discutiilor si sa cautam alte mijloace pentru împacarea noastra cu Biserica Latina. Mijloacele se afla în mâinile voastre, parintii mei! Fratele Ioan a spus în fata întregului Sinod ca latinii primesc o singura cauza a Fiului si Duhului Sfânt: Tatal. Apoi Împaratul le arata o expunere în scria a învataturii, data lui de catre Ioan.
Dar Episcopii, stiind bine dublul înteles ascuns sub cuvintele folosite de Ioan în expunerea scrisa a învataturii latine, cautara un temei mai puternic pentru pace. Atentia tuturor se abatu spre epistola lui Maxim Marturisitorul (sec. VII), care în acea vreme scria astfel despre crestinii romani: „Chemând în ajutor marturia Parintilor Romani si a lui Chiril al Alexandriei (din tâlcuirea la Evanghelia Sfântului Ioan), romanii nu spun ca Fiul este pricina Duhului, caci ei stiu ca pricina Fiului si Duhului este Tatal – al Unuia prin nastere, iar a Celuilalt prin purcedere; ci doar arata ca Duhul este trimis prin Fiul, si prin aceasta înfatiseaza apropierea si nedeosebirea fiintei lor.” Grecii primira cu mare placere marturia lui Maxim despre romanii din vechime. „Daca latinii propovaduiesc învatatura despre purcederea Duhului Sfânt potrivit marturiei lui Maxim,” spusera Episcopii greci, „atunci nu mai este trebuinta de alte discutii, si unirea cea de mai înainte a Bisericilor poate avea loc.”
Însa latinii nu se puteau învoi la aceasta. Ei voiau sa aiba ultimul cuvânt, cerând continuarea sedintelor Sinodului. Împaratul abia de se mai arata la Sinod, fara nici o tragere de inima. Pentru a nu reîncepe disputele, el îi opri sa se mai arate pe cei doi luptatori pentru Ortodoxie, Marcu al Efesului si Antonie al Iracliei.
În cursul ultimelor doua sedinte solemne (21 si 24 martie), când Ioan Provincialul, observând absenta vajnicilor sai potrivnici, ceru cu încapatânare revenirea lui Marcu, Împaratul raspunse trufasului scolastic: „Nu mai dorim acum sa reînnoim disputele; iata de ce lipseste Marcu. Am venit aici doar spre a raspunde cererii voastre. Spuneti ce vreti, noi nu vom mai raspunde.”
Astfel de-a lungul ultimelor doua sedinte Ioan a fost singurul vorbitor de la Sinod. În prima sedinta el cita marturiile Parintilor Rasariteni care, dupa parerea lui, întareau învatatura Bisericii Romei. În ultima sedinta, nu atât respingând cuvintele lui Marcu, cât mai curând schimbându-le, el invoca cuvintele Parintilor Rasariteni care, chipurile, s-ar fi învoit cu aceasta învatatura. Nici un grec nu a rostit vreun cuvânt de raspuns: asa era voia Împaratului. Numai catre sfârsitul sedintei Isidor al Rusiei zise în treacat ca în zadar se socoteste biruitor cel ce ramâne a alerga singur, de nu are potrivnici care sa se întreaca cu el.
Sesiunea solemna lua sfârsit. Papa trimise vorba Patriarhului ca, de vreme ce grecii refuzasera a continua disputele, trebuie fie sa arate ca se învoiesc cu învatatura Bisericii Romei, fie sa se întoarca acasa catre Pasti (5 aprilie).

CAPITOLUL VII
Mijloacele tainuite de împacare a grecilor
cu învatatura latina despre Filioque.

Cam pe atunci începu o istovitoare si grea lupta între constiinta Împaratului si cererile latinilor, între planurile de a-si ajuta Imperiul si teama de a cadea sub învinuirea obsteasca de tradare a Ortodoxiei. Orice nadejde pentru o adevarata pace crestina în Biserica era pierduta: ea trebuia cumparata printr-un târg. Dar cum sa dea acestui târg o înfatisare cât mai cinstita? Cum va putea sa dea socoteala de el înaintea propriei Biserici, înaintea propriului popor? Iata câteva din întrebarile de capetenie ce alcatuiau un subiect de gândire nu tocmai lesnicios pentru Împaratul strâns din toate partile.
În sedintele aparte ale grecilor el spunea: „Eu sunt aparatorul Bisericii. Datoria unui aparator în aceasta împrejurare tine mai întâi de pastrarea si apararea învataturii Bisericii, lasând slobod pe oricine voieste sa o apere si tinând deoparte pe cei înclinati spre dispute si contrazicere; iar în al doilea rând, de pastrarea tuturor oamenilor nostri întru acelasi duh.” Altadata, când grecii, obositi, îi cerura sa puna capat disputelor cât mai curând cu putinta, raspunse: „Aceasta nu atârna de mine, ci de Biserica. De as pune piciorul în prag si s-ar întâmpla vreo vatamare, toate nemultumirile ar cadea asupra mea. Este o lucrare a Bisericii si cere mare bagare de seama, având nevoie de un Sinod Bisericesc.” Când Papa si Cardinalii îl grabira sa încheie pacea, el raspunse iarasi: „Nu sunt stapânul Sinodului; nu doresc o unire cu sila.”
Asa vorbea si se pare ca asa si facea Împaratul, nehotarând nimic fara sfatul Episcopilor, folosind în acelasi timp felurite mijloace spre a-si atinge telul ce-l avea în vedere. Deveni foarte apropiat membrilor celor mai devotati unirii, Vissarion al Nikeii, Isidor al Rusiei si Grigorie Singhelul. Cu ei se sfatuia si prin mijlocirea lor îndupleca si cugetele celorlalti membri catre telul dorit de el.
Spre a întelege mai bine lucrurile, merita sa aratam de ce tânjeau acei oameni dupa unirea cu Roma. Vissarion îsi asigura prietenii ca înclina spre partea latinilor fiindca fusese convins de numarul marturiilor ce pareau sa întareasca învatatura latina asupra purcederii Duhului Sfânt. Dar am vazut ce biruinta stralucita câstigase Marcu al Efesului asupra mincinoaselor lor dovezi. Nu se poate ca eruditul Vissarion sa nu fi simtit si el acest lucru, caci nu l-a contrazis pe Marcu, nici nu i-a cerut sa-i desluseasca nedumeririle. Daca fusese în chip sincer legat de vechea sa credinta, atunci negresit ca nu i-ar fi fost usor sa si-o schimbe. Nu, nu era vorba de dragoste de adevar, ci alte lucruri pe care le avea în vedere au precumpanit la alaturarea sa latinilor – foarte probabil dorinta de a face pe placul lui Ioan si nadejdea unor onoruri din partea curtii romane. Foarte interesanta este parerea lui despre unul dintre fostii aparatori ai învataturii latine, Nichita al Thessalonicului, care totusi socotea neîndreptatita adaugirea la Crez. „El marturisise,” scria Vissarion, „ca concluzia era dreapta (adica faptul ca Duhul Sfânt purcede de la Fiul), dar discuta, putem zice, despre umbra magarului, afirmând ca nu se cuvine a adauga la Crez nici macar ceea ce este adevarat. Iata o dovada de adânc simtamânt religios si întelepciune!” Oare ironia cuvintelor lui dovedeste dragostea sa pentru adevar? Dar acelasi lucru îl scrisese si el în epistola catre Alexie Laskaris, unde îsi explica motivele pentru care s-a învoit cu latinii. Isidor însusi, în ultima sedinta, atragea atentia lui Ioan Provincialul ca argumentele sale, la care nu i se daduse nici un raspuns, nu-i dadeau dreptul sa pretinda ca biruise pe greci; si, cu toate acestea, îndata dupa încheierea sedintei, el a fost cel dintâi care a votat în favoarea latinilor. Este destul de limpede ca, si în cazul lui Isidor, nu încredintarea asupra adevarului l-a îmboldit sa faca ceea ce a facut, ci unele dorinte si nadejdi asemanatoare celor nutrite de Vissarion. Cât despre Grigorie, care mai apoi a urcat pe Scaunul jalnicului Patriarh Iosif, iata ce spunea despre sine în clipele sale de sinceritate: „Stiu ca daca ne unim cu Biserica Latina vom fi blestemati, da, chiar înainte de a ajunge la Venetia; si chiar daca nu ne unim, tot vom fi blestemati. La urma urmei, este mai bine sa ne unim si apoi sa purtam blestemul.” Iata ce fel de oameni se aflau în jurul lui Ioan!
Când cei nemultumiti de cursul pe care-l luasera lucrurile cerura voie Împaratului sa se întoarca acasa, el nu mai îngadui nimanui sa iasa din oras, îi învinovatit de lasitate, de nepasare fata de binele obstesc, amenintându-i cu mânia sa. În adunarile aparte el arata grecilor folosul încheierii pacii, vorbindu-le despre propriile stradanii si despre pilda vremilor trecute, când întrebându-i pe dregatorii civili de la Sinod si cerându-le parerea, când oprindu-i sa voteze.
Între timp, în locul tuturor înlesnirilor fagaduite grecilor, Papa i-a tinut mai mult decât la Ferrara în asteptarea ajutorului fagaduit. De la sosirea lor la Florenta (la 8 februarie) nu au primit nici un ban pâna la 22 mai, iar atunci li s-a platit doar întretinerea pe doua luni. Restul banilor au fost platiti numai dupa iscalirea ultimei hotarâri asupra unirii. Hristofor, împartitorul marinimiei papale, avu chiar neobrazarea de a porunci ca lui Marcu al Efesului sa nu i se dea nimic. „Manânca pâinea Papei,” spuse Hristofor, „si i se împotriveste.”
Iata deci care era starea grecilor atunci când se discutau mijloacele savârsirii unirii cu Biserica Romei. Preavizul Papei era foarte scurt. În lunea din Saptamâna Mare (30 martie) Împaratul convoca un sfat în apartamentele Patriarhului bolnav. Înainte de începerea sa grecii se uitara prin cartile la care facusera trimitere latinii. De îndata ce începu discutia asupra unirii, Isidor al Rusiei a fost cel dintâi care si-a facut cunoscut votul. „Este mai bine,” a spus el, „sa ne unim cu latinii trup si suflet, decât sa ne întoarcem fara a fi sfârsit cele începute. Fireste, ne putem întoarce, dar cum ne vom întoarce – pe unde si când?” Vissarion lua partea parerii lui Isidor. Dar Dosithei al Monemvasiei, loctiitorul Scaunului Ierusalimului, raspunse cu înfocare: „Ce vrei sa facem? Sa ne întoarcem acasa pe cheltuiala Papei si sa ne tradam învatatura? Mai bine mor decât sa primesc credinta latina.” Isidor încerca sa-l încredinteze ca nu numai Parintii Apuseni, ci si cei Rasariteni admit purcederea Duhului Sfânt de la Fiul. Antonie al Iracliei, loctiitorul Scaunului Alexandrin se împotrivi, zicând ca Sinoadele si toti Parintii Greci învata ca Duhul Sfânt purcede numai de la Tatal. Dar Marcu, îndraznind mai mult decât ceilalti, proclama ca latinii nu erau doar schismatici, ci si eretici. „Biserica noastra,” spuse Marcu, „a pastrat tacerea asupra acestui lucru, fiindca latinii sunt mai puternici si mai numerosi decât noi; dar noi de fapt am rupt toate legaturile cu ei tocmai fiindca sunt eretici. Pacea cu ei se poate reface numai atunci când se vor lepada de adaugirea la Crez si vor primi învatatura noastra despre purcederea Duhului Sfânt.” „Dar atunci,” întreba Împaratul, „cum raspunzi marturiilor Parintilor Latini înfatisate de catre latini?” Marcu raspunse: „Nu sunt încredintat ca ele sunt cu adevarat cuvintele unor Sfinti Parinti. Noi nu avem nici una din scrierile lor.” Mai apoi, în timpul aceleiasi discutii, Marcu adauga ca „marturiile latine ale Parintilor trebuie comparate cu marturia lui Maxim Marturisitorul asupra credintei Bisericii Romei si, de asemenea, cu marturiile Sinoadelor Ecumenice.”
Deci chiar de la începutul discutiilor despre unire avu loc o dezbinare între cei ce discutau! Trei Vicari ai Patriarhatelor Rasaritene aparau cu tarie Ortodoxia. Lor li s-au alaturat si alti Episcopi, desi nu toti, si chiar unii dintre dregatorii din jurul Împaratului.
În timpul Saptamânii Mari si Pastilor grecii mai tinura înca trei adunari cu aceeasi tema si cu aceeasi izbânda. Unii se alaturara lui Vissarion si lui Isidor, de pilda Dorothei al Mitilenei, care din acel moment se facu un vajnic sustinator al unirii. Dar partea ortodoxa era mai puternica decât potrivnicii ei. Iata de ce Împaratul, în Vinerea Mare (10 aprilie), trimise vorba Papei ca grecii nu mai vor sa continue discutiile si nu pot afla mijloace de împacare: „Daca puteti afla vreun mijloc, spuneti-ne; dar noi am spus si spunem ca învatatura propovaduita de noi este predania Parintilor si a Sinoadelor Ecumenice.”
Papa ceru grecilor sa arate nedumeririle lor asupra învataturii Bisericii Romei si sa asculte raspunsul dat lor de catre teologii latini. „Sau, daca doriti,” zise Papa, „sa dam pe fata deschis parerile fiecaruia, dinaintea Evangheliei sau dinaintea Sângelui si Trupului lui Hristos, iar ceea ce va fi aflat drept de catre cei mai multi, va fi primit de catre toti.” Dar a se învoi cu întâia propunere era totuna cu a reîncepe disputele, iar ultima parte a propunerii parea un lucru neobisnuit, de care nu se mai auzise la Sinoadele dinainte. Astfel ca în aceeasi zi Împaratul si Sinodul Grecilor, refuzând întâia propunere, reînnoira cererea pentru alte mijloace de savârsire a unirii.
Papa fagadui sa-si trimita Cardinalii sa stea de vorba despre aceasta cu grecii. În asteptarea sfetnicilor lui, Vissarion al Nikeii si Gheorghie Sholarios înfatisara adunarii grecilor propriile pareri asupra subiectului disputei dintre greci si latini si asupra starii prezente a treburilor grecilor. Vissarion îsi începu lunga cuvântare spunând ca Episcopii rasariteni si apuseni, purtati de unul si acelasi Duh, nu se pot contrazice unii pe altii, tragând de aici încheierea ca de ar fi sa se întâlneasca în scrierile lor unele contradictii, ele trebuie împacate prin deslusirea întelesului locurilor întunecoase prin cele mai limpezi. Dar printre Parintii Apuseni, urma Vissarion, aflam adesea facându-se pomenire limpede de purcederea Duhului de la Fiul. Parintii Rasariteni spun uneori ca Duhul Sfânt se iveste, emana, purcede de la Tatal prin Fiul, este Duhul amândurora, este de la Fiul. Toate aceste expresii, trase încheierea Vissarion, trebuie întelese ca prielnice învataturii cuprinse, dupa cum gândea el, în scrierile Parintilor si Dascalilor Latini. El nu cita chiar cuvintele lor, socotind, dupa cum afirma, ca cele spuse la Sinod erau îndeajuns; desi facu trimitere la argumentele folosite de Marcu al Efesului, nu le cerceta, nici le respinse, folosind un foarte ciudat mestesug de împacare a contradictiilor între rasariteni si apuseni. Caci daca e neîndoielnic ca Parintii Bisericii Rasaritene au fost dascalii Parintilor Apuseni, si daca cei dintâi sunt mai mari atât cu vârsta si învatatura, cât si datorita straduintelor lor întru înaintarea învataturii de credinta, atunci este vadit ca nu Parintii Rasariteni trebuie deslusiti prin cei Latini, ci dimpotriva. Vissarion chiar îl învinovati pe Marcu pentru a nu fi raspuns la Sinod la unele din întrebarile latinilor. Cuvântarile lui Sholarios, chiar daca nu au ajuns pâna la noi în forma lor originala, cum marturisesc chiar latinii, cuprindeau îndemnuri ca pacea sa se întemeieze nu pe interese, ci pe adevarul universal recunoscut, aratându-se si mijloacele de înlaturare a obiectiilor împotriva marturisirii deschise a adevarului, ca si câteva mijloace de a-l defini.
La 15 aprilie, trei Cardinali cu câtiva Episcopi si Abati venira la Sinod de la Papa. Cardinalul Giuliano petrecu doua ceasuri încercând sa dovedeasca Împaratului necesitatea de a reîncepe discutiile. Împaratul nu se învoi. Dupa câteva dispute pe aceasta tema, s-a convenit sa se numeasca un comitet de douazeci de membri, câte zece de fiecare parte, spre a redacta învatatura despre purcederea Duhului Sfânt într-o forma care sa poata fi primita atât de catre latini cât si de catre greci. Membrii comitetului aveau sa se întruneasca în palatul papal, urmând ca fiecare sa-si spuna pe rând parerea în decursul a opt sedinte.
Primind consimtamântul Papei pentru discutie, Împaratul numi, printre altii, pe Antonie al Iracliei, pe Marcu, pe Isidor, pe Dosithei al Monemvasiei si pe Vissarion ca membri ai comitetului, fiind de fata el însusi în timpul sedintelor sale. Era greu de crezut ca comitetul se va pune de acord în privinta mijloacelor de împacare, dupa ce cele doua parti nu se învoisera asupra principiilor dogmatice. Vissarion propuse sa se foloseasca aceleasi cuvinte folosite mai înainte de catre Maxim Marturisitorul în epistola catre Marin spre a explica învatatura latina despre purcedere. Dar latinii gasira ca acele cuvinte cuprindeau un înteles de-a dreptul potrivnic învataturii Bisericii Rasaritene. Altii înfatisara pilda epistolei lui Tarasie, Patriarhul Constantinopolei, unde se spunea ca Duhul Sfânt purcede de la Tatal prin Fiul. Dar latinii, aflând ca grecii faceau deosebire între dia si ek, se împotrivira acestor exprimari. Marcu, mereu credincios convingerilor sale, spuse cu acest prilej: „Sa scoata latinii adaugirea facuta de ei la Crez, si atunci unirea poate avea loc.”
Dar latinii nici nu voira sa asculte o asemenea propunere. Astfel ca sedintele comitetului trecura în discutii desarte, încât grecii, dupa doua întruniri, refuzara sa mai vina la palatul papal. Însa latinii îi silira sa participe la înca trei întruniri care ramasera, ca de obicei, fara vreun rezultat.
Curând dupa aceea latinii trimisera grecilor propria lor formula sau expunere a subiectului disputat. Ei propusera ca amândoua partile sa-si explice învatatura în forma urmatoare: „Noi grecii proclamam ca, desi primim purcederea Duhului Sfânt de la Tatal, totusi nu tagaduim ca Duhul Sfânt purcede si primeste de la Fiul ca si de la Tatal; dar întrucât am auzit ca latinii marturisesc purcederea Duhului Sfânt de la Tatal si de la Fiul ca de la doua principii, din aceasta pricina am ocolit aceste cuvinte. Dar noi latinii spunem ca, desi marturisim purcederea Duhului Sfânt de la Tatal si de la Fiul, totusi nu tagaduim ca Tatal este izvorul si obârsia întregii Dumnezeiri, adica a Fiului si Duhului Sfânt; astfel ca, marturisind purcederea Duhului Sfânt de la Fiul, nu tagaduim ca Fiul o are de la Tatal, si nu primim doua principii sau doua purcederi ale Duhului Sfânt, ci o obârsie si o purcedere.” Doua zile mai târziu latinii trimisera si expunerea dogmei.
Când expunerea a fost citita în fata Sinodului Episcopilor Greci, ea fu respinsa cu indignare de catre aproape toti, afara de adevaratii apostati de la Ortodoxie, precum Isidor, Vissarion, Dorothei al Mitilenei si Grigorie împartitorul de pomeni. „Cum sa primim” spusera ortodocsii „aceasta expunere de-a dreptul potrivnica învataturii Bisericii noastre?” Partasul latinilor, Vissarion, relua tema sa favorita, straduindu-se a dovedi ca expresiile aflate în lucrarile Parintilor Greci, cum ar fi prin Fiul, sunt identice cu latinescul de la Fiul, adica Fiul este cauza purcederii Duhului Sfânt deopotriva cu Tatal, desi latinii însisi, cum am vazut mai sus, nu priveau aceste expresii ca identice. Marcu al Efesului aduse împotriva lui Vissarion cuvintele Sfântului Ioan Damaschin care, admitând purcederea Duhului prin Fiul, tagaduieste în acelasi timp purcederea Sa de la Fiul, si din aceasta pricina nu admite ca Fiul este cauza Duhului Sfânt. Iata ce spune Sf. Ioan:
„Duh al Tatalui, ca unul ce purcede din Tatal (...), si Duh al Fiului, nu ca fiind din El, ci ca unul ce prin El din Tatal purcede. Caci numai Tatal este cauza” (Pneuma tou PatroV, wV ek PatroV ekporeu?menon, kai Uiou de Pneuma, ouk wV ex autou, all’ wV di’ autou ek tou PatroV ekporeu?menon. M?noV gar aitioV o Pat?r).
Mai mult de o sedinta s-a scurs cu discutii fara rost despre ek si dia. Pâna la urma Împaratul aminti adunarii ca trebuie sa se dea un raspuns latinilor. Isidor propuse ca tratatul asupra învataturii grecesti cuprinse în expunerea trimisa de latini sa fie completat cu expresiile din scrierile Parintilor Greci ce erau mai prielnice învataturii latine. În acest sens el citi câteva pasaje din lucrarea unui Patriarh latinizant, Ioan Vekkos, pasaje interpolate si gresit explicate de catre un sustinator al Bisericii Romei. S-au ales doua astfel de pasaje, unul din actele primului Sinod Ecumenic, compilat de catre Ghelasie al Kizicului; celalalt din lucrarile Sfântului Chiril al Alexandriei. Primul, citit în forma data lui de catre Vekkos, arata astfel: „Duhul Sfânt purcede de la Tatal, dar este ca al Sau pentru Fiul, revarsându-se (anabl?zon) din El.” Al doilea pasaj suna în felul urmator: „Duhul în chip fiintial se revarsa din Amândoi, adica din Tatal prin Fiul.” Întelese corect, cu cuvintele anabluzon si ekporeuomenon luate în sensul de trimitere vremelnica, pasajele pot fi primite de catre ortodocsi; astfel ca, atunci când Împaratul ceru parerea de obste asupra pasajelor citate, multi îsi dadura consimtamântul asupra învataturii cuprinse în ele. Dar toate aceste exprimari erau lipsite de acrivie dogmatica si de aceea aparatorii Ortodoxiei erau prea putin multumiti de ele. Totusi Împaratul porunci ca învatatura greceasca asupra Duhului Sfânt sa fie înfatisata si redactata cu expresiile primite de catre cei mai multi. Poruncile sale fura îndeplinite de catre Sholarios.
În expunerea prezentata, pasajul despre învatatura latina ramase la fel ca mai înainte, dar învatatura greceasca a fost exprimata exact cu cuvintele expresiilor pomenite mai sus: „Noi grecii credem si marturisim ca Duhul Sfânt purcede din Tatal dar este ca al Sau pentru Fiul, revarsându-se (anabl?zon) din El; spunem de asemenea si credem ca El în chip fiintial se revarsa din Amândoi, adica din Tatal si prin Fiul.” Astfel, în formula citata, atât partea latina cât si cea greaca îsi pastreaza propria învatatura, fara a respinge parerea opusa. La citirea formularii în fata Sinodului Grecilor, Împaratul ceru din nou sa afle parerea de obste asupra ei si, de asemenea, trimise sa afle parerea Patriarhului, care lipsea din pricina bolii. Multi aprobara marturisirea de credinta, dupa cum si Patriarhul, cel putin dupa spusele trimisilor, declara ca voteaza pentru ea. Însa cei trei Vicari ai Patriarhatelor Rasaritene, Antonie, Marcu si Dosithei, cu înca vreo câtiva Episcopi si cu Siropulos, o respinsera. Antonie al Iracliei aminti Împaratului ca chiar el, la începutul sesiunii florentine, lasase grecilor dreptul de a reîncepe discutiile asupra adaugirii la Crez, pe când acum cedase totul latinilor. Dosithei implora pe Împarat sa fie mai cu bagare de seama în cele privitoare la credinta, aratând jalnica pilda a lui Mihail Paleologul. Dar Ioan nu voi sa auda nimic si, la propunerea Mitropolitului Lakedemoniei si împotriva tuturor pravilelor, porunci sa se ia si voturile logofetilor prezenti la Sinod, spre a spori numarul voturilor favorabile formularii. Astfel, cu o majoritate de 21 de voturi pentru, fata de 12 împotriva, a fost adoptata expunerea credintei alcatuita pe placul latinilor, fiind înmânata Cardinalilor la începutul lunii mai.
Partea latina prezenta la Sinod socoti izbânda ca pe una foarte pretioasa. Dar latinii nu fura multumiti cu aceasta dubla marturisire de credinta si la scurt timp dupa aceea trimisera douasprezece observatii asupra marturisirii de credinta a grecilor. Una dintre observatii spunea ca expresiile ekporeuomenon si anabluzon au un dublu înteles si pot fi legate de trimiterea vremelnica a Duhului Sfânt de la Fiul, prin urmare cereau ca grecii fie sa primeasca formularea latina a marturisirii de credinta, fie sa îndrepte propria marturisire de credinta, schimbând expresiile întunecoase si neclare din ea. Împaratul nu arata Episcopilor observatiile, ci pomeni doar faptul ca latinii cereau unele explicatii la câteva din exprimarile din marturisirea de credinta greceasca.
O lunga bucata de vreme dupa aceea s-a parut ca toate silintele pentru împacarea cu latinii vor ramâne zadarnice. Episcopii ce se învoisera cu expunerea trimisa de latini dadeau semne vadite de nemultumire. „Ce mai vor de la noi latinii?” ziceau ei. „Am scris si a înfatisat marturisirea noastra de credinta cu cuvintele folosite de Parinti. Nu putem face nimic mai mult.” Posomorâti din pricina nelucrarii si constrânsi de lipsuri, grecii începura sa-i ceara voie Împaratului sa se întoarca acasa, dar el îi opri. Întrunirile urmatoare trecura în aceleasi discutii despre ek si dia, despre autenticitatea sau neautenticitatea marturiilor latine. Dar toate discutiile ramâneau pururea fara alt rezultat decât mânia reciproca. Antonie al Iracliei, un om în vârsta ce nu primise o educatie erudita, fiind totusi un cald aparator al Ortodoxiei, si Marcu al Efesului erau necontenit înfruntati de catre fratii lor latinizanti. Vissarion chiar declara odata în public ca Marcu este îndracit, iar Dorothei împreuna cu Methodie al Lakedemoniei amenintau ca vor spune Papei ca Marcu îl socoteste pe Pontiful Roman eretic. Antonie si Marcu aprobau obiectiile lui Nil Cavasila împotriva subtilitatilor latine; dar Grigorie Duhovnicul si Isidor al Rusiei îl numeau pe Nil schismatic, cerându-i lui Marcu ca mai întâi sa-l afuriseasca si apoi sa-si înfatiseze marturiile.
Între timp latinii înca asteptau raspuns la observatiile lor. Dar Împaratul nu raspundea. În timpul unei întrevederi cu Papa el i-a spus: „Daca primiti marturisirea noastra de credinta, atunci sa se savârseasca unirea. Daca nu, ne vom întoarce la Constantinopol.” Altadata, ca raspuns la unele reprosuri ale Papei în ce priveste lipsa lui de activitate, a spus: „Fireste ca se cuvenea sa fi dat o deslusire la marturisirea noastra de credinta; dar cea mai mare parte dintre Episcopii nostri au îndoieli fata de ceea ce li se cere, unii din nestiinta, altii fiindca nu pot lepada învatatura primita de la Parinti.” Pâna la urma Papa îl convinse pe Împarat sa-i trimita pe Episcopii greci la palatul sau, voind a avea o întrevedere personala cu ei.
La 27 mai Episcopii sosira. Primindu-i de fata cu noua Cardinali, Papa le reaminti despre stradaniile sale si dorinta lui arzatoare pentru unirea Bisericilor, atragându-le în acelasi timp atentia asupra încetinelii lor în a-i îndeplini dorintele atât la Ferrara cât si la Florenta; ameninta ca îi lasa fara nici un ajutor de nu se vor grabi sa se alature Bisericii Romei si le dadu nadejde de ajutor din partea monarhilor crestini în caz ca unirea va avea loc. Si cine stie daca cel mai însemnat sustinator al unirii nu le-a facut si alte fagaduinte, mai personale si mai atragatoare?
În orice caz, curând dupa îndemnul papal, Isidor si Vissarion, împreuna cu Mitropolitii Lakedemoniei si Mitilenei, venira la Împarat si-i spusera hotarâti ca „daca el nu doreste unirea, ei se vor uni fara el.” Declaratia lor îl impresiona atât de tare pe Împarat, încât porunci Episcopilor sa se adune pentru a sta de vorba. La 28 mai Împaratul deschise întrunirea cu o cuvântare în care înfatisa nevoia de pace a Bisericilor, sfatuindu-si în acelasi timp ascultatorii sa fie foarte prevazatori fata de o alianta cu Biserica Romei. Apoi Episcopii afurisira pe toti cei potrivnici unirii. Dupa aceea, la cererea Patriarhului, s-au citit locurile de la Sf. Epifanie si Sf. Chiril al Alexandriei, în care partida latinizanta credea ca poate sa vada o învoire a acestor Parinti cu învatatura Romei; pasajele au fost gasite cu usurinta în aceleasi lucrari ale lui Vekkos de unde fusesera scoase mai înainte. Rostind un citat dupa altul, fara început si sfârsit, fara macar a le lega între ele, Vissarion trase încheierea: „Asa zic sfintii în multe locuri!” Apoi Dorothei citi marturiile Parintilor Latini.
În ziua urmatoare s-a continuat citirea Parintilor Bisericii Rasaritene, anume Athanasie, Chiril al Alexandriei, Grigorie al Nissei, Epifanie, Anastasie Sinaitul, Ioan Damaschin, ajungându-se la încheierea ca toti acesti Parinti admit purcederea Duhului Sfânt de la Fiul.
În a treia zi (30 mai) s-au adunat voturile în favoarea învataturii latine. Episcopii cerura ca mai întâi sa voteze Patriarhul. Lui Iosif îi venea greu sa se învoiasca. Pâna la urma îsi facu cunoscut votul, dar însusi felul cum vota putea fi înteles în doua feluri, în asa masura încât multi crezura ca respinge învatatura latina. Urmara apoi voturile Episcopilor si Igumenilor. Din douazeci si sapte prezenti, zece votara pentru unire; saptesprezece împotriva ei. Între cei ce nu s-au învoit cu ea se aflau cei trei Vicari Patriarhali, Marcu al Efesului, Antonie al Iracliei si Dosithei al Monemvasiei; Mitropolitii Trapezuntului, Kizicului, Târnovei, Moldovei, Amasiei, Melenicului, Dramei, Dristrei si Anhialei. Se pare deci ca cei mai multi Episcopi nu au fost convinsi de îndelungile citiri ale lui Vissarion si ale partidei sale. Hartofilaxului, ecclesiarhului si altor persoane aflate în slujba Patriarhului (între care erau multi înversunati potrivnici ai unirii) nici macar nu li s-a cerut parerea, fiind opriti sa voteze si la Sinod, sub cuvânt ca sunt cu o treapta mai jos decât Igumenii. Împaratul voi chiar sa auda parerea dregatorilor din suita sa, dar Patriarhul se împotrivi.
Partida latinizanta, vazând ce putine erau voturile în favoarea unirii, recursera la alte mijloace. Patriarhul fu convins sa-i pofteasca la palatul sau pe câtiva dintre Episcopii potrivnici si acolo sa-i ademeneasca spre unire. Isidor al Rusiei propuse chiar ca cei ce nu se supun sa fie scosi din Biserica; dar Patriarhul respinse planul ca pe unul ce nu ar fi fost de folos unirii. În loc de aceasta, Iosif pofti la palatul sau pe Mitropolitii Moldovei, Târnovei si Amasiei, iar acolo îi mustra cu blândete pentru nerecunostinta si neascultarea lor. „De ce nu faceti ascultare de mine?” spuse Iosif. „Oare nu din chilia mea ati iesit? Oare nu eu v-am ridicat la cinul de Episcopi? Atunci de ce ma tradati? De ce nu urmati parerea mea? Apoi, ia gânditi-va, puteti voi oare judeca mai bine decât altii asupra dogmelor? Stiu si eu la fel de bine ca oricare altul ce anume au învatat Parintii.” Episcopii raspunsera ca, neînvoindu-se cu latinii în ce priveste învatatura în discutie, crezusera ca înfatiseaza parerea Patriarhului însusi, întelegând cuvintele lui ca pe un refuz de a primi învatatura latina. Dar Patriarhul, la rândul sau, le spuse ca ar fi facut mai bine sa patrunda adevaratul înteles al cuvintelor sale si sa fi înfatisat mai limpede ceea ce auzisera mai pe ocolite. Slobozindu-i, Iosif îi sfatui sa urmeze parerii sale, pe care le fagadui sa o desluseasca mai deplin la urmatoarea sedinta. Patriarhul avu o întâlnire si cu Marcu, implorându-l în numele tuturor Sfintilor si de dragul amintirii tatalui sau sa se învoiasca la unirea cu Biserica Romei. Dar vrednicul de cinstire barbat ramase neclintit la toate staruintele. I se mai ceruse si înainte sa se învoiasca la unire, chiar de ar fi facut-o în chip vadit numai de hatârul celorlalti. El raspunsese: „Nu se cade a face pogoraminte ori a sovai în privinta credintei.” Iar când i s-a aratat ca deosebirea între cele doua marturisiri era neînsemnata, Marcu a raspuns: „Vorbiti întocmai ca dregatorul care staruia pe lânga Theodor sa-i primeasca întru partasie pe eretici doar o singura data, iar apoi sa faca cum voieste. Sfântul a raspuns: Ceea ce-mi ceri este ca si cum ai zice ‘Lasa-ma sa-ti tai capul, iar apoi te poti duce unde voiesti’.” Dupa pilda aceasta, Marcu ramase neclintit pâna la sfârsit.
Între timp Împaratul, cu tot felul de fagaduieli, izbutise sa-i câstige pentru cauza sa pe câtiva Episcopi si pe trimisii din Trapezunt si Moldova, si chiar îl facu sa sovaie pe Mitropolitul Kizicului daruindu-i o anume mosie la care râvnea. În acelasi timp Isidor pregati un stralucit ospat pentru câtiva Mitropoliti, între care cei ai Melenicului, Dristrei si Dramei si, la masa, dobândi învoirea lor pentru unire.
Punându-se chezas al izbânzii sale în a-i îndupleca pe greci catre unirea cu Biserica Romei, Împaratul dori sa se asigure de ajutorul Papei în caz ca unirea va avea loc. Isidor, trimis de catre el la Papa cu aceasta însarcinare, se întoarse cu trei Cardinali care, în numele Papei, îl încredintara ca Papa (a) se învoieste sa plateasca calatoria de întoarcere a grecilor; (b) fagaduieste sa tina pe cheltuiala sa trei sute de ostasi la Constantinopol si doua galere în Bosfor; (c) se învoieste sa impuna îndatorirea ca toti închinatorii ce merg în Rasarit sa se opreasca la Constantinopol; (d) în caz de mare nevoie este gata sa trimita Împaratului douazeci de galere pentru jumatate de an sau zece galere pe un an; (e) si, în sfârsit, de va fi nevoie, va încerca sa-i îndemne pe monarhii europeni sa dea ajutor Împaratiei Grecesti cu ostile lor de uscat.
Dupa aceste tratative Împaratul convoca o a doua întrunire (2 iunie), spre a lua o hotarâre definitiva în ce priveste primirea dogmei latine si unirea cu Biserica Romei. La întrunire Patriarhul a fost cel dintâi chemat sa-si spuna parerea care, daca a ajuns pâna la noi întocmai, suna astfel: „Nu voi schimba, nici voi lepada vreodata învatatura predanisita noua de Parinti, ci o voi sustine pâna la ultima mea suflare. Dar întrucât latinii marturisesc purcederea Preasfântului Duh de la Fiul, nu dupa voia lor, ci pe temeiul Sfintei Scripturi, ma învoiesc si cu ei, zicând cu prepozitia dia ca Fiul este Cauza, si prin aceasta ma si alatur lor si intru în unire cu ei.”
Mai apoi Patriarhul facu o declaratie scrisa a parerilor sale: „Întrucât am auzit cuvintele Sfintilor Parinti Rasariteni si Apuseni, dintre care unii zic ca Duhul Sfânt purcede de la Tatal si de la Fiul, iar altii de la Tatal prin Fiul, de-aceea, fiindca expresia ‘prin Fiul’ este totuna cu ‘de la Fiul’ si viceversa, noi, ocolind zicerea de la Fiul, spunem ca Duhul Sfânt purcede de la Tatal prin Fiul pururea si în chip fiintial, ca de la Un Principiu si o Cauza, folosind ‘dia’ spre a înfatisa cauza purcederii Duhului Sfânt.” Dupa ce si-a explicat parerea Patriarhul mai spuse ca latinii nu trebuie sa ceara introducerea adausului Filioque în Crezul Grecesc. Dupa Patriarh si-au aratat parerea vicarii Patriarhatelor Rasaritene si ceilalti Mitropoliti si Igumeni. Tabara unionistilor sporea cu repeziciune. Numai cei trei Vicari Patriarhali – Marcu al Efesului, Antonie al Iracliei si Dosithei al Monemvasiei, împreuna cu Sofronie, Mitropolitul Anhialei, ramasera credinciosi neclintiti fata de învatatura ortodoxa. Dorothei al Trapezuntului, ce nu era de fata la Sinod din pricina bolii, nu si-a dat nici o parere, cu toate ca parerea sa a fost ceruta în chip staruitor. Fratele Împaratului, Dimitrie, refuza si el sa-si dea votul, sub cuvânt ca nu cunoaste prea bine lucrurile si-i vine greu sa se amestece. Zece zile mai târziu el a parasit Sinodul. Împaratul, desi refuza sa îngaduie sa voteze clericilor ce aveau felurite slujbe pe lânga Patriarh, ceru totusi parerile dregatorilor sai mireni, fara a lasa afara nici pe mai-marele odailor împaratesti. Toti s-au învoit la unire, la fel cum au facut si trimisii Moldovei, Trapezuntului si Peloponesului. Trimisii georgieni, atât Episcopul cât si mirenii, parasisera Florenta de îndata ce pricepusera planul Împaratului de unire cu Biserica Romei. La urma, Împaratul însusi si-a spus parerea catre Sinod. El a spus ca, socotind Sinodul ca pe unul Ecumenic, va tine hotarârea sa si a majoritatii membrilor sai, fiind gata sa-i apere hotarârea. Deci întâiul temei al unirii cu Biserica Romei fu întarit prin hotarârea Sinodului.
Înainte de închiderea adunarii Împaratul declara ca întrucât Sinodul încuviinteaza învatatura Bisericii Latine si doreste unirea cu ea, orice împotrivire la hotarârea Sinodului este oprita, ca si orice reînnoire a controversei, sub amenintarea unei aspre pedepse; si îndata dadu porunca strajerilor sai sa vegheze la pacea membrilor Sinodului. Parerile Episcopilor fura consemnate în scris. Din aceste pareri s-a facut un rezumat în care se spunea: „Noi credem ca Duhul Sfânt este pururea si în chip fiintial de la Tatal si Fiul, pururea si în chip fiintial purcede de la Tatal prin Fiul.” Definitia a fost scrisa în trei exemplare, unul fiind luat de Împarat, altul de Patriarh iar al treilea fu înfatisat Papei. Dar nici noua marturisire alcatuita de greci nu a fost în întregime aprobata de latini. Cardinalii cerura sa se scoata din marturisire cuvintele „prin Fiul.” Greci discutara o buna bucata de vreme despre aceasta dar, la dorinta latinilor, fura siliti pâna la urma sa schimbe cuvintele cu pricina. Marturisirea a fost rescrisa, înfatisata Papei si aprobata de el. La 8 iunie marturisirea a fost citita în prezenta Papei, în greceste si în latineste. Ca semn al apropierii vremurilor de pace între Biserici latinii dadura grecilor sarutul dragostei.

CAPITOLUL VIII
Dispute asupra altor învataturi latine. Moartea Patriarhului.
Proclamarea unirii Bisericilor.

Sarutul dat de latini nu era unul fratesc si sincer, ca între crestini ce s-au împacat. Papa, dupa ce-i silise pe greci sa se învoiasca cu învatatura latina despre Duhul Sfânt, dorea pe deasupra ca ei sa primeasca înca alte noi învataturi ale Bisericii Romei, mereu respinse pâna atunci de catre Rasariteni. El spuse catre Isidor, Vissarion si catre Mitropolitii Trapezuntului si Mitilenei, ce fusesera trimisi la el de catre Împarat (9 iunie): „Acum, prin harul lui Dumnezeu, am ajuns la o întelegere asupra dogmei disputate. Ne mai ramâne sa lamurim învatatura despre purgatoriu, despre autoritatea Scaunului papal, despre pâinea de la Euharistie si despre sfintirea Ostiei. Atunci orice pricina de neîntelegere va fi înlaturata. Sa încheiem deci aceste treburi ale noastre ce nu sufera amânare.”
Episcopii dadura îndata deslusiri la propunerea Papei. În ce priveste pâinea de la Euharistie, ei îl înduplecara pe Papa sa recunoasca validitatea Euharistiei savârsite fie cu pâine dospita, fie nedospita. Ca raspuns la problema purgatoriului, ei au spus: „Noi marturisim ca sufletele celor buni primesc deplina rasplata iar cele ale pacatosilor deplina osânda, pe când cei aflati într-o stare de mijloc sunt supusi chinurilor în temnita; dar care este pricina anume a chinurilor lor, fie ca este focul, sau întunericul, sau orice altceva, nu putem spune în chip lamurit.” În ce priveste autoritatea Papei, ei raspunsera ca Pontiful vechii Rome se cuvine sa-si pastreze drepturile pe care le avea înainte de despartirea Bisericilor. În ce priveste sfintirea Agnetului la Euharistie, grecii încuviintara, potrivnic învataturii din vechime, ca la rostirea cuvintelor Mântuitorului nostru: „Luati, mâncati,” s.c.l., pâinea si vinul se prefac îndata în Trupul si Sângele lui Hristos, si spusera ca rugaciunea ce urmeaza în Liturghierul grecesc are legatura doar cu cei ce se împartasesc. În acea rugaciune – spusera apostatii de la Ortodoxie, cu totul potrivnic întelesului ei adevarat – noi staruim ca Duhul Sfânt sa coboare asupra celor ce se împartasesc si sa prefaca în ei pâinea si vinul în Trupul si Sângele lui Hristos, astfel încât Agnetul sfintit din Împartasanie sa le curateasca sufletele, întru iertarea pacatelor, iar nu spre judecata sau spre osânda. Grecilor li s-a mai cerut sa dea o deslusire peri qeiaV ousiaV kai energeiaV, învatatura despre care Marcu nu rostise un cuvânt la Sinod. Nici macar acum Episcopii nu dadura deslusirea dorita.
Papa, nu prea multumit de deslusirile date de Episcopi, si dorind un raspuns scris din partea Sinodului Grecilor, îsi însemna mai limpede cerintele în scris (a doua zi, 10 iunie). El dorea ca grecii sa recunoasca toate privilegiile Papei ca Vicar al lui Iisus Hristos si Pontif Suprem si, ca urmare, sa recunoasca îndreptatirea adaugirii la Crez ca una ce fusese aprobata de Papa însusi; sa primeasca învatatura despre purgatoriu si îndeobste despre starea sufletelor dupa moarte în exact aceiasi termeni în care era sustinuta de Biserica Romei; si, în sfârsit, sa cerceteze învatatura despre fiinta si lucrarea dumnezeiasca (peri qeiaV ousiaV kai energeiaV). Papa, la rândul sau, se învoia sa recunoasca validitatea Euharistiei savârsite cu pâine dospita. Dar Episcopii, speriati de noi dispute, refuzara sa aduca expunerea scrisa a cererilor papale, înstiintând doar prin viu grai pe Împarat si pe Patriarh despre ele. Aceasta se petrecea înainte de amiaza.
În seara aceleiasi zile s-a aflat ca Patriarhul Iosif murise. Dupa Istoria lui Dorothei, se pare ca de îndata ce toti s-au adunat în apartamentele Patriarhului slujitorii le-au spus ca Patriarhul se retrasese în iatacul sau, cum obisnuia sa faca dupa cina, si s-a asezat sa scrie, dar deodata, simtind o tulburare naprasnica, a murit. Grecii luara testamentul Patriarhului si aflara în el urmatoarele: „Iosif, prin harul lui Dumnezeu Arhiepiscop al Constantinopolei, Noua Roma, si Patriarh Ecumenic. Întrucât am ajuns la capatul vietii si curând va trebui sa-mi dau obolul cel de obste, cu ajutorul lui Dumnezeu înstiintez acum pe toti fiii mei asupra parerilor mele. Eu însumi marturisesc si încuviintez toate cele tinute si propovaduite de Biserica Catholica si Apostoleasca a Domnului nostru Iisus Hristos, vechea Roma. Marturisesc ca Papa Romei celei vechi este Parintele Parintilor, Pontiful Suprem si Vicarul lui Hristos. Întaresc aceasta înaintea tuturor. Recunosc purgatoriul sufletelor. Drept pentru care semnez, 9 iunie, indictul al 2-lea, anul 1439.”
Iata deci ciudata descriere a mortii Patriarhului si a ultimei sale dorinte, lasata noua în istoria lui Dorothei! Exista însa temeiuri sa ne îndoim de adevarul istorisirii sale. Din istoria lui Dorothei se vede limpede ca Patriarhul a murit la 10 iunie caci, descriind zi de zi evenimentele ultimei saptamâni petrecute de greci la Florenta, el spune clar ca (1) expunerea învataturii grecilor despre Duhul Sfânt a fost primita de catre Papa luni, 8 iunie (th deutera iouniou ogdoh); (2) ca marti el însusi, Dorothei, l-a vizitat pe Papa, la fel ca si ceilalti Episcopi; (3) ca miercuri (th tetarth) a fost din nou la Papa si a auzit ultimele lui cerinte, care mai apoi au fost spuse Împaratului si Patriarhului (apanta eipomen autw, adica Împaratului, omoiwV kai tw Patriarch). Îndata apoi Dorothei adauga: esperaV oun afnw mhnuma hlqen hmin, th auth tetarth, legon, oti PatriarchV apeqane, adica: „în seara aceleiasi miercuri am primit vestea mortii Patriarhului.”
Este deci destul de limpede ca Patriarhul a murit miercuri, iar acea miercuri era 10 iunie. Siropulos afirma acelasi lucru. El scrie: „Patriarhul a murit pe neasteptate în timpul mesei de seara, la 10 iunie, indictul al 2-lea.” Relatarile rusesti despre Sinod aseaza moartea Patriarhului în a zecea zi a lui iunie. Atunci cum se face ca testamentul lui Iosif poarta data de 9 iunie? Cum putea spune Dorothei ca fusese scris de Patriarh cu putin înainte de moarte (thn pro mikrou grafeisan gnwmhn)? Cum pot apartine Patriarhului urmatoarele cuvinte, datate la 11 iunie: kai loipon o PatriarchV apeqanen en Florentia mhni iouniw, enath, indiktiwnoV deuteraV? Dorothei însusi pomeneste faptul ca l-a vazut pe Patriarh în viata înainte de cina, în data de 10. Este cât se poate de limpede ca testamentul Patriarhului si data incorecta a mortii sale au fost introduse în istorisirea lui Dorothei de catre o mâna de mai târziu, foarte probabil în vremea republicarii istoriei lui Dorothei: caci în actele latine ale Sinodului de la Florenta se spune ca moartea Patriarhului avusese loc la 9, nu la 10 iunie; însa istoria lui Dorothei nu cuprinde în original nici înscrisul Patriarhului, nici vreo alta afirmatie falsa.
Exista si alte motive pentru a ne îndoi de autenticitatea ultimei vointe a Patriarhului. Nimeni dintre cei prezenti la Sinod nu stia nimic despre ea. Nici macar Siropulos nu o pomeneste. El scrie: „Patriarhul a spus ca nu avea sa mai ramâna mult timp la Florenta dupa iscalirea definitiei (oron), si ca avea sa se pregateasca curând de plecare. Dar nimic de acest fel nu s-a întâmplat, caci a murit si a fost înmormântat înainte ca definitia sa fie iscalita.” Ghemistos Pletho si Amirutios, amândoi prezenti la Sinod, spun acelasi lucru. Amirutios scrie: „Spun ca acest Sinod nu este Ecumenic, caci cum poate fi numit Ecumenic când Patriarhul Bizantului a murit naprasnic înainte de punerea iscaliturilor?” Ghemistos spune: „Nimeni nu va numi Sinodul tinut la Florenta Ecumenic, caci Patriarhul Bizantului nu i-a iscalit hotarârile, din pricina mortii sale naprasnice.” Daca Siropulos ar fi stiut despre sus-pomenitul testament, nu l-ar fi trecut sub tacere, cum nu a trecut sub tacere nici alte actiuni discutabile ale lui Iosif. Apoi iarasi, daca testamentul Patriarhului ar fi fost cunoscut de catre Ghemistos Pletho si de Amirutios, atunci ei n-ar fi respins validitatea Sinodului de la Florenta pe motiv ca hotarârile sale, date în luna iulie, nu au fost iscalite de Patriarhul care a murit în iunie; cu-atât mai mult daca în ultimul sau act testamentar, pe care se presupune ca l-ar fi facut, ar fi afirmat într-adevar chiar mai mult decât cerea definitia de credinta, anume ca se învoieste cu tot ceea ce învata Biserica Romei. Si-apoi ce motiv ar fi avut Iosif sa-si exprime parerea, când ea nu i-a fost ceruta de catre Împarat sau de catre Papa, iar el însusi avea grija sa nu se grabeasca defel în a încuviinta cerintele papale? În sfârsit, pentru ce în disputele urmatoare de la Sinod între latini si greci nu se face niciodata referire la ultima vointa a Patriarhului, si nici macar nu se pomeneste vreodata în hotarârea Sinodului ca Patriarhul, înainte de a muri, si-a dat deplinul consimtamânt la toate cele cuprinse în definitie, în timp Vicarii Patriarhali sunt pomeniti? Pentru toate aceste motive, o istorie nepartinitoare a Sinodului de la Florenta nu poate privi testamentul Patriarhului altfel decât ca pe o neizbutita masluire facuta de vreun grec ori latin spre a-i ademeni pe ortodocsi.
În ziua urmatoare Patriarhul fu înmormântat de catre Episcopii greci în prezenta Cardinalilor si Episcopilor latini. Trupul sau fu îngropat în Biserica Maicii Domnului (S. Mariae Novellae) din manastirea dominicana unde locuia atunci Papa.
Se pare ca moartea Patriarhului l-a miscat adânc pe Împarat. Ramânând de-acum singurul sprijin al Sinodului Grecesc, deveni înca mai îndârjit în a refuza cererile papale, însa nu fiindca ar fi fost înrâurit de catre Patriarh în timpul vietii sale catre un mod de actiune mai hotarât, nici din pricina pierderii tocmai atunci a unui om care, prin puterea sa de convingere, înlaturase multele piedici ce stateau împotriva unei împacari linistite a grecilor cu latinii. Astfel de oameni se puteau gasi oricând în jurul Împaratului, încât acesta era scârbit de cât de iute erau gata sa se învoiasca fara rezerve la toate cererile Papei. Nu! Câta vreme traia Iosif, Împaratul îl socotea Pastorul cel mai înalt al Bisericii Rasaritene, a carui datorie era sa dea seama Bisericii sale de toate lucrurile Episcopilor Greci de la Sinod. Dar acum ca Iosif era mort, Împaratul vazu ca el însusi este cel raspunzator Bisericii pentru toate întrevederile tinute cu Papa.
În chiar ziua înmormântarii Patriarhului, Împaratul trimise Papei cererea de a încheia lucrurile cât mai curând cu putinta. Chemând pe Vissarion, pe Isidor si pe Dorothei al Mitilenei, Papa îsi repeta cererile, a caror îndeplinire era, dupa parerea sa, de neînlaturat pentru pacea Bisericilor. Ca si mai înainte, ei si-au spus parerea. Dar Împaratul era nemultumit si a poftit întregul Sinod al Grecilor spre a discuta noile cereri ale Papei (13 iunie). Unele dintre cereri nici nu le lua în seama, precum cele despre purgatoriu si sfintirea Agnetului în Euharistie. Sinodului i s-a cerut sa hotarasca în problema Ostiei, a autoritatii papale si a adaugirii la Crez. Cardinalii fura si ei poftiti la Sinod si, înainte de orice, atrasera atentia asupra subiectelor ce fusesera lasate afara din lista celor ce urmau a fi discutate la Sinod, voind a-i trage cu sila pe greci catre parerile lor. Împaratul nu ceda, astfel ca se scursera doua zile în discutii asupra subiectelor despre care nici unul dintre greci nu voia sa discute.
Pâna la urma Papa îl pofti pe Împarat la resedinta sa, împreuna cu câtiva Mitropoliti, iar acolo se stradui sa-i încredinteze ca solutia problemelor propuse trebuie negresit sa fie introdusa în viitoarea hotarâre sinodala asupra unirii Bisericilor. Totodata îi puse sa asculte câteva lungi disertatii asupra subiectelor ce nu fusesera discutate pâna atunci la Sinod. Ioan Provincialul vorbi despre autoritatea Papei iar Amvrosie Traversari despre Ostia sfintita. „De-acum toate sunt statornicite,” spuse Papa la sfârsitul discutiei. „Trebuie doar sa scriem marturisirea de credinta,” si apoi dadu Împaratului o lista cu subiectele ce trebuiau introduse în definitie, asteptând ca greci sa-i dea raspuns la ele. Împaratul nu lua hârtiile, ci doar spuse: „Nu e nevoie sa vorbim mai mult; Cardinalii au spus tot ce era nevoie. Este vremea sa plecam.” Jignit de raspuns, Papa parasi adunarea cu mare nemultumire. Grecii luara totusi hârtiile.
Uitându-se acasa peste cererile Papei, principalii lucratori pentru cauza unirii spusera Împaratului ca ei gasesc cererile îndreptatite si cu totul pe potriva ideilor lor. Dar Împaratul, vazând mai dinainte cât de slugarnic îl linguseau pe Papa, îsi pierdu orice încredere în ei. Într-o adunare aparte a Episcopilor sai el se plânse atât de Papa cât si de oamenii sai. „Vedeti cât sunt de îndaratnici,” a spus el despre latini, „o tin întotdeauna pe a lor. Însa stiu cine le înlesneste îndaratnicia. Daca unii dintre ai nostri nu i-ar încuraja pe latini sa fie cât se poate de îndaratnici în cererile lor, nu si-ar da atâta silinta spre a ne face sa ne învoim cu toate propunerile lor.” Altadata Împaratul marturisi în fata Episcopilor ca „grecii au cedat de-acum latinilor mai mult decât se cuvenea. Se cade ca latinii sa fie multumiti si sa împlineasca unirea Bisericilor. Dar lor prea putin le pasa de pace, nefacând decât sa-si sporeasca numarul cererilor. Daca Papa nu se va multumi cu cele la care ne-am învoit, nu ne mai ramâne decât sa închiriem corabii de la florentini si sa plecam acasa.”
Nemultumit de oamenii din jurul sau, Ioan încerca sa-l câstige de partea sa pe Marcu al Efesului si-i încredinta alcatuirea unei expuneri a învataturii Bisericii Rasaritene despre Euharistie; si adunând pe Vicarii Patriarhali si pe Mitropolitii mai înclinati spre unire, se stradui ca prin ei sa-l înduplece pe neclintitul barbat sa se învoiasca la unirea de obste. Dar Marcu pretuia adevarul mai presus de orice, ramânându-i pururea credincios.
Dincolo de toate, o singura problema nu a putut fi rezolvata în chip multumitor pentru amândoua partile – problema autoritatii Papei. Papa îi aduna din nou pe Episcopii Rasariteni spre a le arata temeiul drepturilor Ecumenice ale scaunului sau – drepturi si privilegii nerecunoscute vreodata de catre Rasarit, si în acea vreme contestate chiar de catre multi apuseni. Desi în apartamentele Papei episcopii pareau sa se fi încredintat de îndreptatirea cererilor sale, acasa, dupa ce comparau cele auzite cu canoanele Bisericii, îsi retrageau iarasi consimtamântul, nemaistiind cu ce sa se învoiasca. Dupa tot felul de discutii, pâna la urma recunoscura toate privilegiile Scaunului papal, afara de dreptul de a convoca Sinoadele Ecumenice fara învoirea Împaratului si acela de a-i judeca pe Patriarhi în caz ca s-ar depune plângere împotriva lor. Însa Papa respinse aceste exceptii, declarând ca voieste sa pastreze toate privilegiile Scaunului sau, cum ar fi primirea si cercetarea plângerilor împotriva Patriarhilor, convocarea Sinoadelor când va socoti ca este nevoie, pretinderea deplinei supuneri a Patriarhilor fata de vointa sa; într-un cuvânt, dreptul de a ocârmui întreaga Biserica. Când Cardinalii vestira Împaratului hotarârea Papei, în loc de orice alt raspuns el a spus doar atât: „Pregatiti toate cele trebuincioase pentru plecare.”
Acestea se petreceau în ajunul praznuirii Nasterii Sfântului Ioan Botezatorul. „Sarbatoarea,” zice Dorothei al Mitilenei, „praznuita cu atâta fast de catre florentini, se apropia cu repeziciune. Dar inimile noastre erau întristate, neavând vreo nadejde ca unirea sa se savârseasca. Însa,” urmeaza netulburat acelasi scriitor, „Dumnezeu, purtatorul de grija al tuturor, nu ne-a parasit, ci a ridicat pe rus, pe nikeian si pe mitilenian, cu înca câtiva, ca sa încerce sa faca tot ce mai puteau.” Unii dintre ei îl înduplecau pe Papa, altii îl convingeau pe Împarat sa se învoiasca la un ultim pas, anume sa se numeasca patru persoane dintre greci si latini spre a discuta din nou subiectul în disputa. Si pâna la urma, chiar daca nu într-o adunare publica, grecii se învoira sa scrie ca recunosc pe Papa ca Pontif Suprem, Vicar al lui Iisus Hristos, Pastor si Dascal al tuturor crestinilor, care ocârmuieste Biserica lui Dumnezeu, cu drepturile si privilegiile Patriarhatelor Rasaritene, astfel încât Patriarhul Constantinopolei este al doilea dupa el; urmeaza apoi Patriarhul Alexandriei, apoi al Antiohiei si în sfârsit Patriarhul Ierusalimului. Sub forma aceasta punctul respectiv a fost admis de catre Papa. Tinta tuturor dorintelor sale a fost în cele din urma atinsa la 27 iunie.
Întelegându-se asupra conditiilor principale ale pacii, latinii si grecii se grabira sa publice o hotarâre privitoare la unirea Bisericilor. În acest scop s-au ales deputati din amândoua partile. Totusi chiar de la început se isca o gâlceava. Latinii voiau sa aseze în capul hotarârii numele Papei. La rândul sau, Paleologul ceru ca sa se puna la început numele sau. Pâna la urma s-a hotarât sa se adauge la cuvintele Papei „cu învoirea Împaratului.” Câteva expresii din clauza privitoare la autoritatea papala iscara iarasi discutii. Latinii scrisera: „Papa îsi va pastra drepturile potrivit învataturii Scripturii si a Sfintilor Parinti.” Împaratul starui ca exprimarea sa fie schimbata. „Daca unul dintre Parinti da Papei un titlu onorific, înseamna oare ca recunoaste privilegiile deosebite ale Episcopului Roman?” dupa multe dispute, Papa consimti în sfârsit ca expresia sa fie schimbata, astfel încât în loc de expresia „dupa cuvintele Parintilor,” s-a introdus o alta, „dupa legiuirile Sinoadelor Ecumenice si ale Sfintilor Parinti.” Si latinii gasira ceva de îndreptat în hotarâre. Definitia spunea: „pastrând toate drepturile si privilegiile celor patru Patriarhate.” Latinii doreau sa se scoata cuvântul „toate.” Grecii nu s-au învoit, iar cuvântul „toate” a ramas. La urma, când nici una din parti nu mai gasi nimic de îndreptat în hotarâre, ea fu transcrisa definitiv în greceste si latineste. Isidor si Vissarion propusera sa se adauge la hotarâre o lista de anateme împotriva tuturor potrivnicilor unirii, gândindu-se probabil la Marcu al Efesului. Dar Împaratul nu a îngaduit.
S-a fixat ziua când urma sa aiba loc iscalirea hotarârii. Dorothei al Mitilenei propuse Papei ca mai înainte de aceasta sa mituiasca pe câtiva dintre cei ce înca nu se învoisera la unire si, într-adevar, s-a recurs la mituire. La 5 iulie întregul Sinod al Rasaritenilor s-a adunat în palatul Împaratului. Împaratul a fost cel dintâi care a iscalit hotarârea. Mitropolitul Iracliei lipsea din pricina bolii, dar a fost totusi silit sa iscaleasca hotarârea în pat. Nimeni nu s-a gândit sa-l tulbure pe Marcu al Efesului, fiind încredintati de neclintirea sa. Isidor, Vissarion si Protosinghelul îsi iscalira numele plini de bucurie. Apoi urmara iscaliturile Mitropolitilor Monemvasiei, Kizicului, Trapezuntului, Nicomidiei, Târnovei, Mitilenei, Moldovei, Amasiei, Rhodosului, Dristrei, Ganei, Melenicului, Dramei si Anhialei, ca si iscaliturile a unsprezece persoane din clericii constantinopolitani de rang mai mic. Grecii iscalira fara a citi mai înainte hotarârea. Cuprinsul ei era cunoscut doar celor ce o alcatuisera. În orice caz, cei mai multi Episcopi greci, cedând dorintei Papei si voii Împaratului, îsi dadura consimtamântul scris, desi în sila, la nedreapta unire. Chiar si cei ce nu au avut îngaduinta sa voteze la Sinod au fost acum pusi sa iscaleasca. Au fost lasati afara doar ce care murisera, precum Patriarhul si Mitropolitul Sardisului, ori cei ce izbutisera sa plece din Florenta, cum facusera Isaia al Stavropolei si Episcopul Tverului. Dupa ce toti Episcopii greci, de fata cu Cardinalii, si-au pus iscaliturile pe hotarârea Sinodului, Împaratul a trimis zece dintre cei mai în vârsta Episcopi sa fie martori la semnarea hotarârii de catre Papa. Eugenie, dupa ce cerceta cu grija iscaliturile Episcopilor Greci, în timp ce semna el însusi hotarârea, a întrebat daca iscalise si efeseanul. I s-a spus ca nu. „Atunci nu am facut nimic,” a exclamat Papa fara sa vrea. Dupa Papa îsi iscalira numele opt Cardinali, vreo saizeci de Episcopi si o multime de Abati.
Papa numise ziua de 6 iulie pentru proclamarea solemna a unirii. Împaratul, Papa si Episcopii greci si latini s-au adunat în Catedrala din Florenta, urmati de o mare multime de privitori. Dupa Te Deum, Cardinalul Giuliano si Mitropolitul Nikeii citira cu glas tare hotarârea Sinodului asupra unirii Bisericilor. Giuliano citi în latineste iar Vissarion în greceste. La începutul hotarârii Papa poftea întreaga lume crestina sa ia parte la marea sarbatoare si sa aduca multumiri pline de recunostinta Domnului, Care prin harul Sau atotputernic sparsese zidul ce despartise pâna atunci Bisericile, unindu-le cu legatura cea tare a dragostei si pacii. Urma apoi înfatisarea învataturii despre purcederea Duhului Sfânt, despre Ostie, despre purgatoriu si despre autoritatea Papei, cu expresiile primite prin învoirea reciproca a grecilor si latinilor.
Dupa citirea actelor, Giuliano întreba pe latini daca se învoiesc cu hotarârea. Latinii raspunsera într-un glas: „Ne învoim, ne învoim.” Când aceeasi întrebare a fost pusa grecilor de catre Vissarion, multi au raspuns la fel, dar nu toti. Apoi Arhiepiscopul Nikeii si Cardinalul s-au îmbratisat. Sarbatoarea s-a încheiat cu o Liturghie slujita dupa rânduiala latina, la care însa nici unul dintre Episcopii greci nu a luat parte alaturi de latini, fara a tine seama de dorinta Papei ca ei sa participe; si nici unul dintre greci nu s-a împartasit cu ostie.
Iata deci cum s-a încheiat pacea; dar pace nu era. Între Biserici se proclamase pacea, dar nimic pasnic nu se afla în cugetul partilor reîmpacate. Verbal si în hotarârea scrisa se recunostea ca Sfânta Euharistie este la fel de valida fie ca se savârseste cu ostii, fie cu pâine dospita; dar de fapt grecii refuzara sa primeasca Sfintele Taine din mâinile latinilor iar sarutul pacii si l-au dat între ei, iar nu cu latinii; la rândul lor latinii, cum vom vedea, au refuzat sa fie de fata la Liturghia greceasca. Încheierea pacii era un eveniment fericit doar pentru una din parti – cea a învingatorilor. Când parasisera Constantinopolul, grecii nadajduiau sa-i convinga pe latini de ruperea lor de vechea învatatura de credinta. În loc de aceasta, acum erau siliti sa marturiseasca ca latinii au dreptate si sa admita ca ei sunt cei ce gresesc, când de fapt adevarul era de partea lor. Latinii nu acceptasera nimic; grecii erau mai mult sau mai putin siliti sa accepte totul. Tabara victorioasa nici macar nu încerca sa aline simtamântul de tristete al noilor frati. Mândria cuceritorului plin de sine se vadea în toate întâlnirile acestuia cu partea cu care abia se împacase.
În ziua de dupa proclamarea hotarârii Împaratul trimise pe Mitropolitii Rusiei si Nikeii sa pofteasca pe Papa sa slujeasca Liturghia greceasca, pentru ca latinii sa se obisnuiasca cu rânduielile si slujbele Bisericii Rasaritene. Dar Papa refuza, sub cuvânt de necunoastere a rânduielilor Liturghiei grecesti, cerând sa se savârseasca mai întâi o slujba aparte, în fata a doi sau trei Cardinali. „Dupa aceea vom fi în stare sa vedem daca putem aproba slujba voastra,” spuse Papa, „si daca putem îngadui sa aiba loc savârsirea solemna a Liturghiei.” Acest raspuns trufas l-a jignit adânc pe Împarat. „Noi nadajduiam,” a spus el, „sa îndreptam ratacirile latinilor. Acum însa vad ca latinii, care au ratacit în multe privinte, voiesc sa ne îndrepte pe noi, cei ce nu am schimbat cu nimic vechile rânduieli.” Din acea clipa Împaratul nu si-a mai aratat dorinta ca Liturghia sa fie slujita de catre Papa.
La scurt timp, Papa supuse grecilor unsprezece întrebari privitoare la slujirea Sfintei Euharistii si a Sfintei Mirungeri, la divort si la alegerea Patriarhului. Fiind socotit acum capul Bisericii Universale, socotea ca are dreptul de a cere grecilor sa tina cu strasnicie rânduielile Bisericii Romei. Dorothei, Mitropolitul Mitilenei, dupa cum însusi ne spune, dadu raspunsuri multumitoare la toate întrebarile latinilor, afara de doua: cea despre divort si cea despre alegerea Patriarhului. Papa adresa aceste întrebari Împaratului. El îl întreba de ce grecii îngaduie divorturile, cu totul potrivnic cuvintelor limpezi ale Domnului. Apoi ceru ca Episcopii Greci sa aleaga un Patriarh dintre Episcopii prezenti la Sinod, si aceasta înainte de a parasi Florenta. „Noi,” spuse Papa, „avem un Patriarh al Constantinopolei ales de noi dintre latini, barbat de vita aleasa, cinstit, bogat si foarte batrân. Daca-l alegeti pe el ca Patriarh al vostru, Biserica voastra va mosteni averile lui. Daca ati ales deja pe unul dintre voi, sunt gata sa întaresc alegerea voastra si sa-l retrag pe candidatul meu.” Cererea sa a fost urmata de înca una, aceea ca Marcu sa fie predat spre a fi judecat ca un potrivnic neînduplecat al unirii si al hotarârii.
Împaratul raspunse Papei prin Episcopii sai ca Biserica Rasariteana are destule pricini ca sa îngaduie divorturile; refuza hotarât sa numeasca un Patriarh cât se aflau la Florenta caci, dupa obiceiul din vechime, Patriarhul Constantinopolei trebuie ales cu învoirea tuturor eparhiilor aflate sub jurisdictia sa si trebuie hirotonit în Catedrala din Constantinopol. În privinta lui Marcu al Efesului, Împaratul spuse ca, fiind Mitropolit al Bisericii Rasaritene, el poate fi judecat numai de catre Episcopii Rasariteni.
Însa când Papa starui în cererea ca alegerea Patriarhului sa aiba loc la Florenta si ceru Împaratului sa-l trimita la el pe Marcu spre a primi cel putin o mustrare aparte, Ioan, la sfatul lui Grigorie împartitorul de pomeni (care se temea ca Isidor va fi ales Patriarh), trimise pe câtiva dintre Mitropolitii mai vârstnici la Venetia si apoi spuse Papei ca în lipsa unora dintre Episcopi alegerea Patriarhului nu poate avea loc. Marcu al Efesului merse la Papa, care-l primi cu mustrari si amenintari, aducându-i aminte de pedepsele statornicite de Sinoadele Ecumenice pentru cei ce îndraznesc sa nu se supuna hotarârilor lor. Dar neînfricatul aparator al Ortodoxiei dadu un raspuns hotarât. „Sinoadele,” spuse el, „au osândit pe cei nu se supun Bisericii si se alatura parerilor potrivnice învataturii sale. Eu nu înfatisez parerile mele, nu asez nimic nou în Biserica, nici apar vreo erezie. Nu fac decât sa pastrez în chip neclintit învatatura pe care Biserica, primind-o de la Hristos, Mântuitorul nostru, a tinut-o întotdeauna si înca o tine. Aceasta învatatura a fost tinuta si de Biserica Romei dimpreuna cu cea a Rasaritului pâna la începutul schismei. Voi însiva ati încuviintat mereu aceasta învatatura mai înainte, laudând-o adeseori, chiar în timpul Sinodului de acum. Si cine poate defaima ori pune capat acestei învataturi? Daca stau neclintit în aceasta învatatura si nu voiesc sa ma lepad de ea, cine cuteaza a ma judeca drept eretic? Mai întâi trebuie sa judecati învatatura pe care o apar, însa daca ea este primita de catre toti ca sfânta si drept-slavitoare, asa cum si este, cum oare sunt vrednic de judecata?” Papa, silit sa recunoasca în sine ca nu e nici o nadejde sa-l faca pe Marcu sa se lepede de parerile lui, îl ruga sa plece.
Întrucât cererile papale nu au fost îndeplinite, si cele ale Împaratului au ramas fara raspuns. Este cea mai buna dovada a lipsei de sinceritate si adevarata dorinta de împacare la amândoua partile în privinta unirii. Desi Împaratul îl recunoscuse pe Papa drept cap al Bisericii Universale si poruncise ca numele sau sa fie pomenit la Liturghie, totusi el nu uita sa afirme drepturile Bisericii Rasaritene asupra unor pamânturi însusite pe nedrept de Biserica Romei. Papei i s-a spus ca asa cum pacea din vechime fusese redata Bisericilor, tot astfel se cuvenea ca si hotarele dintâi ale eparhiilor amânduror Biserici sa fie reasezate întocmai cum erau înainte de despartirea Bisericilor. Din aceasta pricina, urma ca Bisericile insulelor Rhodos, Corfu si altele, pe nedrept luate în stapânire de Biserica Romei, sa fie întoarse Scaunului constantinopolitan. Pe deasupra, la cererea Mitropolitilor Monemvasiei, Rhodosului, Mitilenei si a înca câtorva, Împaratul arata Papei ca trebuie sa recheme pe episcopii latini din aceste eparhii. „Biserica Romei,” spusera Mitropolitii, „trebuie sa plineasca sfintele pravile ce opresc ca doi episcopi sa ocârmuiasca aceeasi eparhie, ca si hirotonirea vreunui episcop într-o eparhie ce nu se afla sub jurisdictia episcopului care hirotoneste.”
Papa nu dadu raspuns cererii Împaratului. În ce priveste rechemarea Episcopilor latini din eparhiile grecesti, el a raspuns: „Întrucât acum, dupa reasezarea pacii în Biserica, nu mai sunt neîntelegeri între episcopii latini si cei greci, ar fi nedrept sa îndepartam fie pe episcopii greci, fie pe cei latini din eparhiile aflate acum sub jurisdictia lor, ci mai bine sa lasam lucrurile asa cum sunt. Sa ramâna deci doi episcopi pe acelasi Scaun, dar daca va muri cel latin, atunci sa cârmuiasca eparhia doar episcopul grec, iar urmasii sai sa fie alesi de catre Biserica Rasariteana. În acelasi fel, daca episcopul grec moare înaintea celui latin, sa sada doar cel ramas în viata pe Scaunul care de atunci se va socoti a fi sub jurisdictia Bisericii Romei.” O astfel de hotarâre nu putea, fireste, sa multumeasca îndreptatitele cereri ale Episcopilor Greci, fiind pe deasupra si primejdioasa pentru Biserica Rasariteana. „Însa hotarârea Papei,” spune Siropulos, „a fost doar verbala, nefiind urmata vreodata.”
Din toate întâmplarile ce au urmat unirii Bisericilor se pot întelege foarte bine rezultatele pe care avea sa le aduca în viitor. Împaratul a cautat unirea si s-a alaturat ei doar în nadejdea ajutorului fagaduit pentru nefericitul sau Imperiu.
La 6 iulie Papa Eugenie era recunoscut de catre grecii Sinodului de la Florenta drept cap al Bisericii, în vreme ce, cu numai zece zile mai înainte, Conciliul de la Basel, repetând mai vechea hotarâre privitoare la superioritatea Sinoadelor Ecumenice asupra Papei, îl osândea pe Eugenie ca eretic, pentru a nu fi recunoscut adevarul acestei hotarâri, si îl scotea din Scaun. Grecii îl lasara pe Papa sa se descurce cum putea mai bine cu Conciliul si cu celalalt Papa ales la Basel. Numai Isidor, împreuna cu înca câtiva, ramasera la Florenta pâna ce (la 4 septembrie) Eugenie îsi arunca în mod public în Catedrala anatemele si interdictiile fata de Conciliul de la Basel. La 18 decembrie Papa i-a ridicat pe Isidor si pe Vissarion la rangul de Cardinali, ca rasplata pentru sârguinta lor în cauza unirii. În afara acestei cinstiri, Isidor fu numit Legat a latere în Polonia, Lituania si Rusia.
Restul grecilor parasisera deja Sinodul în luna iulie. Cei ce plecasera mai devreme au fost siliti sa-l astepte pe Împarat la Venetia, întrucât acesta a parasit Florenta la sfârsitul lui august (în ziua de 26). Împaratul era însotit de Marcu al Efesului, de care s-a îngrijit el însusi ca sa aiba cele trebuincioase pe timpul întregii calatorii. Papa îl binecuvânta pe Împarat si-i fagadui sa trimita o flota si o oaste la Constantinopol, însa numai daca monarhii europeni se învoiau sa-l ajute. Trei Cardinali si mai multi clerici însotira pe Împarat pâna la hotarele Toscanei. Împaratul cu suita sa sosi la Venetia la 6 septembrie.
Înainte de sosirea Împaratului, Mitrofan, Mitropolitul Kizicului, savârsind Sfânta Liturghie la una din manastirile venetiene, îndrazni a pomeni numele Papei la slujba, dar fu îndata mustrat de ceilalti Mitropoliti si de Despot, care era de fata. Împaratul, dorind sa împlineasca dorinta Dogelui de a vedea o slujba greceasca, nu a putut convinge decât pe Mitropolitul Iracliei sa slujeasca în Biserica Sf. Marcu, si chiar si pe acesta dupa multe staruinte. Pâna la urma Mitropolitul se învoi, dar savârsi slujba pe un antimis grecesc si cu sfântul disc grecesc; numele Papei nu a fost pomenit iar Crezul a fost rostit fara Filioque.
Împaratul parasi Venetia la 19 octombrie, împreuna cu fratele sau, cu Episcopii si ceilalti greci, în doua corabii de negutatori. Locuitorii ortodocsi din Corfu, din Methonia Peloponesului si din Evvia, locuri în care se aflau atât episcopi latini cât si greci, auzind de la greci despre rezultatele Sinodului, nu se sfiira sa-si arate nemultumirea fata de unire. „Pâna acum,” spusera ei grecilor, „puteam sa ne aparam credinta împotriva latinilor, dar acum trebuie sa tacem si sa ne supunem lor în toate.” Bietii calatori, aflati vreme de doi ani departe de casa, sosira la Constantinopole la 1 februarie, 1440. Si ca si cum mâhnirea nu le-ar fi fost de ajuns, de îndata ce s-au întors la casele si familiile lor, Împaratul si Despotul aflara ca sunt vaduvi.

CAPITOLUL IX
Reîntoarcerea grecilor acasa. Respingerea unirii florentine
de catre Biserica Ortodoxa Rasariteana.

De îndata ce calatorii pasira pe tarm, locuitorii Constantinopolului îi coplesira pe Episcopi cu întrebari: „Cum s-a încheiat Sinodul? Am izbândit?” Cei ce fusesera siliti la unire sau i se alaturasera din interes, dar nu erau lipsiti de constiinta nelegiuirii lor, nu ascunsera adevarul. Simtindu-se acum slobozi în pamântul de bastina, între fratii lor ortodocsi, ei raspunsera cu adânca întristare: „Ne-am vândut credinta, am schimbat Ortodoxia cu heterodoxia si, pierzându-ne credinta curata de mai înainte, ne-am facut azimiti. Taia-ni-s-ar mâinile ce au semnat nelegiuita hotarâre! Smulge-ni-s-ar limbile ce au rostit învoirea cu latinii!” Iata dar care au fost întâile cuvinte ale bunilor, dar slabilor Pastori – Antonie al Iracliei, membrii mai vârstnici ai Sinodului si altii. Vestea stârni un simtamânt de groaza poporului ortodox al cetatii. Toti îi ocoleau pe noii sositi, chiar cei ce nu aveau nimic de-a face cu ei. Clericii ramasi la Constantinopol nu voira nici sa slujeasca cu cei ce, caindu-se de învoirea lor la unire, spuneau ca fusesera siliti sa o faca!
Împaratul, care nu se simtise niciodata prea înclinat spre a pune în aplicare cauza latinilor, iar acum, dezamagit de Papa, jelind pierderea sotiei si fiind necajit de nemultumirea publica fata de unire, nu se mai ocupa multa vreme de treburile Bisericii. Trecusera trei luni de la întoarcerea grecilor iar Biserica din Constantinopol înca nu avea Patriarh. Pâna la urma Împaratul porunci celor în drept sa se gândeasca la alegerea unui Patriarh, alegere cu atât mai necesara, cu cât tulburarile între clerici deveneau din zi în zi mai violente. Întrebarea era: pe cine sa aleaga? Oare Patriarhul trebuia ales dintre cei ce aratasera mai multa râvna pentru cauza unirii, sau dintre aparatorii Ortodoxiei? Alegerea Patriarhului avea sa hotarasca soarta unirii proclamate la Florenta. Împaratul, desi prea putin doritor sa tina partea latinilor, nu voia totusi sa rupa alianta cu Roma. Iata de ce nu l-a ales pe Vissarion sau vreun alt zelot al unirii, cerând totusi ca omul ales sa fie un sustinator al unirii.
Scaunul patriarhal i-a fost propus mai întâi lui Marcu al Efesului, neclintitul aparator al Ortodoxiei, iar la refuzul sau de a primi dregatoria, asa cum era si de asteptat, s-au ales trei candidati dintre cei ce fusesera la Sinod si iscalisera actul de unire, anume Antonie al Iracliei, Dorothei al Trapezuntului si Mitrofan al Kizicului. Dar Antonie si Dorothei, la fel cum se lepadasera de unire, lepadara si cinstea îmbiata lor. Adresându-se Soborului, Antonie a spus: „Am venit aici nu spre a fi ales, ci spre a-mi despovara cugetul înaintea Soborului, lucru de care am mare trebuinta. Cum si voi stiti, nu m-am învoit cu cei ce erau pentru unire, dar am iscalit hotarârea, desi fara voia mea. Iar de atunci cugetul meu m-a razboit neîncetat. Plecându-ma la pamânt cu mustrare de cuget, cautat-am mereu prilej spre a lepada povara sufletului meu. Multumesc lui Dumnezeu ca mi-a îngaduit sa va vad pe toti laolalta în sobor, fiindca acum ma pot slobozi de povara spunându-va tot ceea ce aveam de zis. Deci spun din nou ca lepad unirea, ca gasesc hotarârea de la Florenta potrivnica vechii predanii a Sfintei Biserici Sobornicesti si ma predau judecatii Bisericii ca vinovat de a fi iscalit ceea ce nu se cuvenea a fi iscalit.”
Ca urmare, a fost ales Mitrofan care, la dorinta dregatorilor împaratesti, a fagaduit în scris ca va sustine unirea florentina. El urca pe Scaunul patriarhal la 4 mai, 1440.
Chiar daca fagaduiala lui Mitrofan a fost data în taina – desi nici atunci nu fusese vorba despre publicarea hotarârii Sinodului Florentin sau de pomenirea numelui Papei la slujbe – totusi alegerea lui Mitrofan (care la Venetia, prin slugarnica lingusire a Papei, se aratase a fi un tradator) si purtarea neprotocolara fata de el a episcopilor prezenti la hirotonirea sa ca reprezentanti ai Papei, ca si dezamagirea asteptarilor tuturor ca noul Patriarh sa puna lucrurile în rânduiala lor de mai înainte – toate acestea laolalta au facut ca cei mai multi dintre ortodocsi sa se înstraineze de Patriarh. Multi dintre episcopi nu slujeau împreuna cu el; iar când Împaratul a încercat sa-i sileasca sa o faca, Marcu al Efesului si Antonie al Iracliei au parasit în taina Constantinopolul (14 mai).
Dupa aceasta întâmplare Împaratul începu sa se poarte cu si mai multa bagare de seama – mai ales atunci când fratele sau, Dimitrie, care nu primise unirea florentina, folosindu-se de raceala poporului fata de Împarat fiindca tinea partea Bisericii Latine, i s-a împotrivit pe fata; astfel încât Papa l-a învinovatit pe Ioan de slabiciune si nepasare fata de cauza unirii, iar Mitrofan chiar a amenintat ca-si va parasi Scaunul. Însa, la staruinta Împaratului, el a ramas pe loc si a început a lucra în folosul unirii, numindu-si prietenii în eparhiile vacante, iar când Dimitrie s-a împrietenit din nou cu Împaratul, a cerut de îndata o unire deplina cu Biserica Romei, pe temeiul hotarârii aprobate la Florenta. Dar în vreme ce Episcopii se adunau la Constantinopol spre a discuta mijloacele de a-si aduce la îndeplinire planurile, Mitrofan muri (1 august, 1443). Moartea Patriarhului parea sa îndreptateasca strasnica osândire a faptelor sale facuta la Ierusalim de catre ceilalti trei Patriarhi.
Patriarhii Rasariteni cunosteau deja feluritele planuri ale latinilor de a-i supune pe greci dintr-o scrisoare a lui Iosif, Patriarhul Constantinopolului, scrisa fie la Ferrara, fie la Florenta. Curând dupa ce fura înstiintati de catre Papa despre încheierea discutiilor, primira o invitatie de a se alatura unirii Bisericilor convenita la Florenta, unde li se ascundeau cu grija conditiile în care avusese loc unirea. Patriarhii ajunsera sa afle conditii cu pricina de la cei întorsi din Italia. Plin de osârdie fata de Ortodoxie, în ciuda prigoanei turcilor, unul dintre Pastorii din Rasarit raspunse Papei, spunându-i ca era gata sa se alature unirii cu Biserica Romei daca acea Biserica primeste toate vechile hotarâri ale Sinoadelor Ecumenice si învataturile întarite de ele si de Sfintii Parinti. „De este asa, primim Sinodul de la Florenta si nu ne împotrivim a pomeni la slujbe numele Papei. Dar de este dimpotriva, lepadam acest Sinod; osândim episcopii si preotii ce îl primesc sa fie scosi din cinul lor, iar mirenii sa se afuriseasca.” Nemultumindu-se cu aceasta, acelasi Patriarh Rasaritean scrise Împaratului Ioan: „Daca ati facut loc latinilor doar pentru o vreme, cu nadejdea de a primi ajutorul lor pentru Împaratia voastra, iar acum va lepadati de învatatura lor si va întoarceti la credinta ortodoxa a împaratestilor vostri strabuni, atunci ne vom ruga pentru mântuirea Împaratiei, si mai ales pentru sufletul vostru, pentru ca Domnul sa va ierte toate pacatele. Dar de va veti îndaratnici si veti apara o învatatura straina Bisericii, atunci nu numai ca vom înceta a va mai pomeni în rugaciunile noastre, ci va vom si osândi la aspra canonisire, pentru ca boala strainei si primejdioasei învataturi sa nu se întinda în Biserica lui Hristos. Nu putem cârmui Biserica Dreptslavitoare ca niste naimiti; ci pentru Hristos si pentru Evanghelia Sa suntem gata a ne pune sufletul, trupul si sângele, si toate câte mai avem aici pe pamânt.”
Câteva luni mai târziu toti cei trei Patriarhi Rasariteni s-au adunat la Ierusalim si, fiind înstiintati de catre Arsenie, Mitropolitul Chesariei, despre hirotonirea de catre Mitrofan a unor mitropoliti si episcopi din rândul latinilor, osândira pe nevrednicii pastori si-i declarara scosi din toate dregatoriile bisericesti pâna ce un Sinod va cerceta ortodoxia lor. Dând lui Arsenie puteri depline de a lucra potrivit hotarârii lor în întregul Rasarit, Patriarhii – Filothei al Alexandriei, Dorothei al Antiohiei si Ioachim al Ierusalimului – scrisera în epistola patriarhala: „Am aflat de la Mitropolitul Chesariei Cappadochiei despre tulburarile din Constantinopol prilejuite de nelegiuitul Sinod de la Florenta, Sinod unde grecii au primit dogmele latine potrivnice vechilor canoane ale Bisericii Ortodoxe. Acelasi Mitropolit ne-a înstiintat ca Mitrofan al Kizicului, cel ce în chip nelegiuit a hrapit Scaunul Constantinopolei, împarte eparhiile din Patriarhia Constantinopolei si din tot Rasaritul apropiatilor sai, care strica turma cu mincinoasa lor învatatura si seamana ispitele în Biserica lui Hristos. De-aceea noi, în numele de viata facatoarei si nedespartitei Treimi, vestim prin acest Sinod tuturor Mitropolitilor, Episcopilor si celorlalti din cinul preotesc hirotoniti de Mitrofan ca, facându-se partasi ereziei, se lipsesc de dreptul de a sluji si de toate cinurile bisericesti, pâna ce credinta lor va fi cercetata de Sinodul Ecumenic. De nu se vor supune hotarârii noastre, parasindu-si de buna voie locurile pe care le tin în chip nelegiuit, sa se afuriseasca de catre Sfânta si Deofiinta Treime, atât ei, cât si cei ce cugeta asemenea lor.” Dând Mitropolitului Chesariei dreptul de a duce la îndeplinire hotarârea lor, Patriarhii i-au dat si depline puteri sa propovaduiasca în public împotriva nedreptei uniri si sa vadeasca si sa îndrepte pe toti cei cu gândire straina de Ortodoxie. Hotarârea a fost data spre stiinta în luna aprilie, 1443.
Marcu al Efesului, batrânul aparator al Ortodoxiei, împovarat de vârsta si boala, dar tare cu duhul, nu a tacut nici el. În epistolele sale catre toti crestinii el îi roaga cu staruinta sa iasa din unirea florentina, ca una ce era neplacuta lui Dumnezeu, înfatisând cu însufletire amestecul celor vechi cu cele noi, al celor ortodoxe si patristice cu cele nou-nascocite de catre grecii latinizanti, aducând propria marturisire de credinta întemeiata pe învatatura curata a Bisericii. „Acesti oameni,” scria el, „recunosc împreuna cu latinii ca Duhul Sfânt purcede de la Fiul si îsi trage existenta de la El, caci asa spune definitia lor, si în acelasi timp spun împreuna cu noi ca Duhul purcede de la Tatal. Cu latinii socotesc ca adaugirea la Crez este legiuita si dreapta, iar când sunt cu noi nu vor sa o rosteasca. Cu ei spun ca azimele sunt Trupul lui Hristos, iar când sunt cu noi nu îndraznesc a se împartasi cu ele. Oare aceasta nu este de ajuns spre a arata ca ei au venit la Sinodul Latin nu spre a cerceta adevarul, pe care cândva l-au avut si apoi l-au tradat, ci doar spre a câstiga niste aur si a ajunge la o unire mincinoasa, iar nu la una adevarata? Mincinoasa, caci rostesc doua crezuri, asa cum au si facut; savârsesc doua liturghii osebite, una cu pâine dospita, alta cu pâine nedospita; doua botezuri, unul prin trei scufundari, iar celalalt prin stropire, unul cu Sfânta Mirungere, altul fara ea. În acelasi chip, toate celelalte datini sunt osebite pentru ei, adica posturile, rânduielile bisericesti, etc. Ce fel de unire este aceea ce nu se arata în afara? Cum pot sta împreuna, pastrând fiecare al sau? Multi,” urma Marcu, „au fost ispititi de gândul ca se poate gasi o cale de mijloc între doua învataturi. Este adevarat, se pot gasi astfel de vorbe care, având doua întelesuri, pot totodata sa înfatiseze ceva aflat între cele doua învataturi. Dar o învatatura de mijloc între doua învataturi potrivnice despre acelasi lucru este cu neputinta; caci de-ar fi asa, ar trebui sa fie ceva între adevar si minciuna, între încuviintare si tagaduire. Deci daca învatatura latina despre purcederea Duhului este dreapta, atunci a noastra este mincinoasa. Cum poate fi aici o învatatura de mijloc?” La sfârsitul epistolei sale Marcu scria: „Ocoliti, fratilor, asemenea dascali si orice partasie cu ei. Acestia sunt apostoli mincinosi, lucratori ai celui viclean prefacuti în apostoli ai lui Hristos... Nu Domnului Iisus Hristos slujesc ei, ci pântecelor lor, înselând inimile celor nestiutori cu dulcile lor vorbe si blagosloviri. Stiti ce ne porunceste Apostolul: Ci macar si înger din cer de va binevesti voua afara de ceea ce am binevestit voua, anathema sa fie (Gal. 1, 8). Iar ucenicul cel iubit al lui Hristos zice: Oricine va veni la voi si nu va aduce învatatura aceasta, sa nu-l priimiti în casa si sa nu ziceti lui: Bucura-te; ca cela ce va zice lui: Bucura-te, se va face partas faptelor lui celor viclene (2 Ioan 1, 10-11). Tineti dar predaniile primite de voi, atât cele scrise cât si cele nescrise, ca sa nu va pierdeti chezasia dând cale învataturilor viclene.”
Cuvintele lui Marcu si trecerea de care se bucura avura multa înrâurire atât asupra celor nestiutori si simpli, cât si asupra celor învatati, plecându-i catre apararea Ortodoxiei. Astfel Gheorghie Sholarios, care pentru o vreme înclinase catre latini, fu acum întarit de catre Marcu în adevarata credinta, iar mai apoi se facu unul dintre cei mai sârguinciosi aparatori ai ei. Fara Marcu al Efesului nici unul dintre cei ce se lepadasera de unire nu ar fi intrat în dispute cu potrivnicii lor. Dupa pilda lui Marcu, fratele sau Ioan Evghenikos a scris o respingere a hotarârii florentine; Siropulos a pus în adevarata lumina toate cele petrecute la Sinod, la fel cum Amirutios a înfatisat, desi pe scurt, pricinile tainuite ale grecilor de a se pleca catre unirea cu Biserica Romei. Un alt filosof, Ghemistos Pletho, care aparase învatatura ortodoxa la Sinod, a publicat si el o aparare a învataturii ortodoxe despre purcederea Duhului Sfânt.
Vedem deci ca din toate partile s-au ridicat glasuri împotriva unirii florentine. Însa Împaratul pastra aceleasi legaturi si cu ortodocsii si cu Biserica Romei. Gândindu-se la ideea sa favorita a scuturarii jugului turcesc, el începuse deja negocieri cu Papa si cu Vladislav, regele Ungariei, privitor la adunarea de osti împotriva Imperiului Otoman. Ei planuiau sa stârneasca o rascoala împotriva lui Amurath în Asia Mica si, atragându-l acolo cu cea mai mare parte a ostilor sale, sa-i taie întoarcerea spre Europa cu ajutorul unei flote puternice si sa recucereasca toate orasele din tinuturile sale europene. Papa poftise deja pe monarhii europeni sa-i ajute pe nefericitii greci. Cardinalul Cesarini îl convinse pe Vladislav sa rupa tratatul de pace încheiat în urma cu un an cu Amurath pe o durata de zece ani. Flota sosi în Hellespont. Dar Amurath reusi sa se întoarca din Asia si chiar sa puna pe fuga oastea lui Vladislav, lânga Varna (10 noiembrie, 1444). Însusi Vladislav împreuna cu Cardinalul Cesarini cazura în batalie. Astfel pierira toate nadejdile puse în unirea pe care Dumnezeu nu o blagoslovise!
Însa chiar si dupa aceea Ioan înca nu se putea hotarî sa rupa toate legaturile cu Papa. Vreme de aproape trei ani dupa moartea lui Mitrofan Biserica din Constantinopol nu a avut Patriarh, iar scaunul vacant a fost dat lui Grigorie Mammas, duhovnicul Împaratului si unul dintre cei mai sârguinciosi pricinuitori ai unirii de la Florenta. El însusi a scris obiectii la scrierile lui Marcu, si a pornit o disputa la Constantinopol între principalii aparatori ai Ortodoxiei si câtiva litterati latini. Pentru osârdia sa întru cauza latinilor Papa l-a numit Patriarh si al obstii latine aflate pe atunci la Constantinopol. Dar cu toate silintele sale, cum scrie Papa însusi, el nu a putut impune si aplica hotarârea aprobata la Florenta. Iata cât de puternica era aversiunea clerului si poporului fata de unirea cu latinii, la care se ajunsese prin jertfirea Ortodoxiei! Episcopii si clerul din Constantinopol au cerut sa se tina un Sinod Ecumenic chiar la Constantinopol, spre a pune capat tuturor relelor pricinuite de adeptii unirii. Dar Împaratul Ioan a murit (la 31 oct., 1448) înainte de a avea vreme sa le împlineasca cererile; în orice caz, înainte de moarte el s-a lepadat de orice fel de unire cu Biserica Romei. Pâna la urma dorintele cele mai adânci ale pastorilor ortodocsi si ale poporului s-au împlinit. La un an si jumatate de la ajungerea lui Constantin pe tronul Bizantului, cei trei Patriarhi Rasariteni în numele carora, desi fara învoirea lor, fusese iscalita neortodoxa „hotarâre” florentina, anume Filothei al Alexandriei, Dorothei al Antiohiei si Theofan al Ierusalimului, s-au adunat la Constantinopol împreuna cu o multime de Mitropoliti si Episcopi, spre a aduce pacea tulburatei Biserici. Adunând un Sinod în Biserica Sfintei Sofii din Constantinopol, ei l-au scos pe Grigorie Mammas din Scaunul patriarhal, punând în locul sau pe ortodoxul Athanasie, iar apoi, în numele întregii Biserici Rasaritene, lepadara hotarârea Sinodului de la Florenta, pe care-l vadira a fi lucrat potrivnic credintei ortodoxe, învinovatind Biserica Romei de multe abateri de la vechile pravile si rânduieli ale Bisericii Universale. Curând dupa aceea Grigorie pleca în refugiu la Roma (august, 1451).
S-ar fi putut crede ca de acum s-a reasezat în sfârsit pacea în Biserica Constantinopolei. Dar Constantin, voind sa-si scape tronul, în apararea caruia abia de avea vreo cinci mii de ostasi ai sai, ceru din nou ajutor Papei, pricinuind astfel noi tulburari în Biserica, care se încheiara doar o data cu caderea Imperiului. Noul conducator al turcilor, crudul si ambitiosul Mahomed al II-lea, îndata dupa urcarea sa pe tron (la 5 feb., 1451) începu a planui cucerirea Constantinopolului. Auzind de aceasta, Constantin fu cuprins de spaima si trimise o solie la Roma cu o cerere de ajutor, fagaduind sa îndeplineasca tratatul florentin si chiar poftindu-l pe Grigorie sa se întoarca la Constantinopol.
Când se afla, aparatorii Ortodoxiei fura cu totul nauciti. În fruntea lor era atunci Gheorghie Sholarios (numit Ghennadie la tunderea în monahism). Marcu trecuse deja la cele vesnice, iar înainte de moarte lasase mostenire prietenului sau pastrarea vechii Ortodoxii. Ghennadie, care pe atunci vietuia în Manastirea Pantokratorului, pe când tinea un cuvânt de învatatura în timpul vizitei Împaratului la manastire, încerca sa-l întoarca de la unirea cu Roma, care de fapt nu prea îi mai era de nici un folos lui Constantin. Urmasul lui Eugenie, Papa Nicolae al V-lea, în loc de o oaste si o flota, a trimis la Constantinopol doar pe Cardinalul sau Isidor, fostul Mitropolit al Rusiei (noiembrie, 1452). Negocierile cu el durara foarte scurta vreme, dar putini se învoira cu unirea, ea fiind primita doar de trei Episcopi si de câtiva clerici; nici chiar Împaratul nu a primit-o în chip sincer. Cea mai mare parte a clericilor, si îndeosebi calugarii, refuzara hotarât sa ia parte la orice fel de negocieri cu un grec apostat.
Cu toate acestea, la 12 decembrie, 1452, cârmuitorii duhovnicesti si cei lumesti s-au adunat în Biserica Sfintei Sofii. Cardinalul Isidor a citit actul de unire (pentru întâia oara dupa proclamarea sa la Florenta) si, în semn de împacare a Bisericilor, a slujit în chip solemn Liturghia împreuna cu clericii greci si latini, pomenind numele Papei Nicolae si al fostului Patriarh Grigorie. Dar multi dintre cei prezenti la slujba nu au vrut nici macar sa ia anafora de la preotii slujitori.
Între timp, pe când în Biserica Sfintei Sofii se desfasura ceremonia pomenita, multimi de ortodocsi pornira spre manastirea unde era Ghennadie Sholarios, întrebându-l ce anume sa faca. Ghennadie se încuie în chilie, pe a carei usa erau scrise prorocestile cuvinte: „O, grecilor vrednici de mila, de ce înca rataciti si, lepadând orice nadejde în Dumnezeu, cautati ajutorul francilor? Cum de, împreuna cu întreaga Cetate, care curând va cadea, pierdeti Ortodoxia voastra? Milostiv fii mie, Dumnezeule! Aduc marturie înaintea Ta ca sunt nevinovat de aceasta nelegiuire. O, bietii de voi, care vedeti ce se întâmpla în jurul vostru si, în vreme ce robia va este tot mai aproape, va lepadati de credinta parintilor vostri si primiti faradelegea! Nu ma voi lepada nicicând de tine, iubita Ortodoxie, si n-am sa te ascund, Sfânta Predanie, câta vreme duhul meu mai salasluieste în trupul acesta.”
Cuvintele insuflate ale calugarului trezira cugetele norodului. Clericii si mirenii afurisira unirea si pe toti sustinatorii ei prezenti si viitori. Peste tot rasunau strigatele: „Nu vrem ajutor de la latini, nu vrem unire, nu primim slujbele azimitilor.” Clericii ortodocsi osândira pe toti cei ce se împartasisera cu unionistii sa fie pusi sub canonul Bisericii. Biserica cea Mare era aproape goala, caci ortodocsii nu mai intrau în ea; Ghennadie raspândea printre oameni pamflete pline de dusmanie împotriva latinilor, îndemnând pe cei ce erau pentru unire sa-si curete constiintele de pacat prin aspra pocainta.
Tulburarea mintii locuitorilor a contribuit mult la izbânda armelor lui Mahomed. Locuitorii asediati, în loc sa-si îndrepte puterile ramase spre apararea cetatii, îsi continuau vrajmasiile religioase dintre ei. Ortodocsii si latinii se anatematizau necontenit unii pe altii. Pâna la urma Constantinopolul a fost luat de Mahomed (la 29 mai, 1453). Sultanul a lasat credinta grecilor neatinsa si a pus drept cap al crestinilor robiti pe acelasi Ghennadie care facuse atât de mult pentru Ortodoxie chiar si în ultimele vremuri de tulburari. El si urmasii sai au fost buni si neclintiti Pastori Ortodocsi ai mult-împovaratei dar totusi neprabusitei Biserici Grecesti. În Imperiul cucerit, Biserica Rasariteana ne înfatiseaza minunata pilda a unui neam ce-si pastreaza statornic curata învatatura a parintilor sai, ca si a credintei ce pastreaza neamul de-a lungul a patru veacuri nespus de grele. La fel ca iudeii în robia vaviloniana, grecii, cazând în mâinile turcilor, ajunsera înca si mai puternic legati de vechea lor credinta; lipsiti de libertate politica si de multele foloase ce decurg din ea, ei si-au aflat singura mângâiere în Biserica lor Ortodoxa. Papii, lasând sa piara capitala crestinismului rasaritean, nu au facut decât sa sporeasca ura grecilor fata de papistasie.
Biserica Rusiei s-a aratat a fi o vrednica fiica a Bisericii Ortodoxe Rasaritene în ce priveste unirea florentina.
La încheierea Sinodului, Isidor s-a întors din Italia cu titlul de Legat Apostolic al tuturor tarilor din miazanoapte, nadajduind sa atraga Rusia la unirea cu Biserica Romei. Din capitala Ungariei el a trimis circulare eparhiilor Lituaniei, Rusiei si Letoniei, aflate atunci sub jurisdictia sa, înstiintând pe crestinii de credinta latina si greaca despre unirea ce avusese loc între crestinii apuseni si cei rasariteni. Isidor scria: „Voi, bunilor crestini ai Bisericii Constantinopolitane, primiti unirea cu duhovniceasca bucurie si cinstire. Va rog sa nu va osebiti cu nimic de crestinii Romei. Iar voi, semintii latine, nu ocoliti pe greci, care au fost încuviintati de Roma ca adevarati crestini; rugati-va în bisericile lor, cum si ei se vor ruga într-ale voastre. Marturisiti-va pacatele la preotii din amândoua partile: primiti de la oricare dintre ei Trupul lui Hristos, la fel de sfânt în pâinea dospita si în cea nedospita. Asa cere de la voi Sinodul cel tinut la Florenta.”
În tinuturile rusesti supuse puterii latine heterodoxe Isidor a putut sa gaseasca mai usor oameni gata sa primeasca unirea, decât în Rusia de sine statatoare. Însa chiar si în primele tinuturi sârguinta sa s-a lovit de o opreliste, datorita faptului ca Marele Duce al Lituaniei, Casimir, nu se declarase în favoarea Papei Eugenie, ci a Conciliului de la Basel si a Papei Felix, ales de acesta. În Volhînia, Isidor l-a hirotonit episcop pe Daniil, care primise unirea, iar apoi a încercat prin mijlocirea unei grammata sa-i apere pe clericii latinizanti de ura pe care o simteau ortodocsii fata de ei. La Kiev, Cneazul Alexandru i-a dat lui Isidor o gramma, ca unui „parinte al sau, Mitropolit” peste întregul sau cnezat. Manuscrisele kievene afirma totusi ca Isidor a fost alungat din Kiev.
În primavara lui 1441 Isidor a venit la Moscova, aducând o foarte curtenitoare scrisoare a Papei catre Marele Cneaz. Preotii si mirenii îl asteptau cu nerabdare pe Mitropolit în Catedrala Adormirii Maicii Domnului. Isidor veni înconjurat de câtiva nobili, cu crucea latina în fata. Întemeindu-se pe simplitatea si nestiinta turmei sale, el a actionat în chip mai hotarât decât fratii sai din Constantinopol. Înca de la prima Liturghie s-a pomenit numele Papei, iar la sfârsitul slujbei arhidiaconul lui Isidor a citit din amvon hotarârea florentina. Toate aceste vesti, nemaiauzite pâna atunci în Biserica Rusa, uimira foarte mult atât pe preoti cât si pe mireni. Nimeni nu stia ce sa creada despre cele vazute si auzite. Dar Marele Cneaz Vasili Vasilievici, plin de râvna pentru curata învatatura a Bisericii, în chip solemn si în aceeasi biserica îl vadi pe apostatul Isidor, numindu-l pastor mincinos, stricator de suflete si eretic, poruncind la urma ca nevrednicul Mitropolit sa fie scos din Scaunul sau; si închizându-l în Manastirea Ciudov, aduna un Sobor de Episcopi si de slujitori bisericesti din cinurile mai înalte spre a cerceta hotarârea Sinodului de la Florenta. Când acesta a fost aflat potrivnic vechii învataturi ortodoxe si când Arsenie, însotitorul lui Isidor, a aratat felul cum s-au petrecut lucrurile la Florenta, Marele Cneaz le-a poruncit sa staruie în a-l întoarce pe Isidor la pocainta. Dar totul a fost zadarnic. Ramânând închis toata vara, pseudo-Mitropolitul fugi în toamna de la Moscova la Tver, foarte probabil cu nadejdea de a întâlni acolo o mai buna primire, întrucât Cneazul din Tver trimisese pe unul dintre boierii sai cu el la Sinod. Dar nici la Tver nu a fost primit mai bine. Marele Cneaz al Tverului l-a întemnitat. Însa Isidor izbuti sa scape si fugi la Novgorodok, în Lituania, iar de acolo la Roma, cu vestea proasta despre zadarnicirea planurilor papale. Astfel Sinodul de la Florenta, în loc sa împace Biserica Marii Rusii cu Roma ori sa o faca sa se departeze de Ortodoxie, nu a facut decât sa-i dea prilejul de a-si arata sila fata de papistasie.

CAPITOLUL X
Câteva cuvinte despre Sinod.

Dupa ce am aratat din cuvintele Patriarhilor Rasariteni si ale Sinodului de la Constantinopol care era parerea Bisericii Ortodoxe despre nelegiuitul Sinod de la Florenta, este necesar acum sa mai facem câteva observatii spre a justifica aceasta parere. Va fi de-ajuns sa aruncam o scurta privire asupra celor ce s-au facut la Sinod si asupra felului cum s-au facut. Din Actele Sinodului si din împrejurarile de mai înainte si de dupa aceea, vedem cât se poate de limpede ca motivele care-i mânau pe oamenii de frunte ce au actionat la Sinod nu erau insuflate de Duhul Sfânt, ca la temelia unirii nu se aflau principiile cerute de Duhul lui Dumnezeu si ca pentru întarirea unirii Bisericilor nu s-au folosit mijloacele potrivite cu credinta si cu frica lui Dumnezeu. Ca urmare, lucrarea s-a sfarâmat, ca una ce era lucrare omeneasca, neblagoslovita de Iisus Hristos, Capul Bisericii, îndreptatind astfel zicerea din vechime: De va fi de la oameni sfatul acesta sau lucrul acesta, se va risipi (Fapte 5, 38).
Cercetând împrejurarile de dinainte de Sinodul Florentin care i-au netezit calea, vedem înca le la întâia privire ca nu dorinta sincera si sfânta pentru pace în Biserica, ci pricini straine si lumesti i-au împins pe Împarat si pe Papa sa porneasca la reasezarea vechii paci dintre latini si greci. Împaratul nadajduise ca prin unire sa dobândeasca ajutor de la capul crestinatatii apusene împotriva turcilor, care nu-i mai lasasera aproape nimic în afara zidurilor Constantinopolului. Papa, pe de alta parte, atunci când propusese Împaratului sa adune un Sinod în Italia, era departe de a dori ca pricina neîntelegerii dintre Biserici sa primeasca o cercetare legiuita din partea unui Sinod; aceasta era doar dorinta grecilor la care, cum el însusi zice, s-a învoit din bunavointa.
Însa chiar când a îngaduit ca la Sinod sa aiba loc discutii si controverse asupra dogmelor credintei, Papa nu avea de gând cu nici un chip sa se învoiasca cu grecii, chiar daca ei ar fi dovedit îndreptatirea învataturii lor. El a negociat cu ei doar în nadejdea de a pune mâna pe Biserica Rasariteana si a convocat Sinodul de la Ferrara doar cu scopul de a-l opune celui de la Basel. Invitându-i pe greci, el a dat Sinodului înfatisarea de Ecumenic, lipsind astfel Sinodul ce i se împotrivea de acest titlu, caci nu se puteau tine doua Sinoade Ecumenice în acelasi timp. Si câta viclenie au folosit amândoua partile ca urmare a parerilor potrivnice pe care le nutreau! Papa, spre a-si împlini planurile, se foloseste de consimtamântul silit al partii mai slabe de la Conciliul din Basel. Legatul papal îi asigura pe greci ca Conciliul de la Basel s-a împacat cu Papa. La sosirea corabiilor Conciliului de la Basel, legatul papal si legatul de la Basel încearca sa se întreaca unul pe altul cu cele mai ispititoare fagaduinte pentru a-i atrage pe greci de partea lor. De asemenea, si grecii au luat masuri spre a asigura la Sinodul ce urma o izbânda prielnica parerilor Împaratului. Dorind a da Sinodului înfatisarea unuia Ecumenic, Împaratul ia cu el în Italia pe vicarii Patriarhilor Rasariteni, dar el însusi le spune pe cine sa aleaga, le cere scrisori de acreditare nu prea stricte iar apoi le schimba de mai multe ori numirile dupa cum îi vine la socoteala. Poate fi oare blagoslovita si sfintita de harul Duhului Sfânt o lucrare începuta din astfel de pricini si savârsita cu asemenea mijloace?
Încep apoi lucrarile Sinodului, negociate întâi aparte, apoi cu sedinte solemne. Grecii dovedesc ca învatatura latina despre purgatoriu este gresita si ca adaugirea la Crez nu este îndreptatita, ca si învatatura cuprinsa în ea. Spre a-si dovedi cuvintele, ei înfatiseaza cele mai limpezi cuvinte din Sfânta Scriptura, marturiile Sinoadelor Ecumenice si ale Parintilor Bisericii, respingând argumentele latinilor si vadind interpolarile facute în marturiile Parintilor înfatisate de latini. Toate sunt în zadar. Latinii contesta chiar si cele vadite, împingându-i pe greci sa primeasca lucruri anatematizate de Sinoadele Ecumenice. Oare nu este limpede stradania de a face ca Biserica cea una, sfânta si Soborniceasca sa se contrazica pe sine însasi?
Disputele publice iau sfârsit. Ioan Paleologul cedeaza îndaratnicilor sai potrivnici, apar mijlocitorii unirii, iar parerea respinsa de catre greci devine piatra din capul unghiului acesteia. Câte stradanii trebuie sa se fi facut, câta siretenie s-a folosit spre a se dobândi o pace nesigura pe o temelie atât de subreda! Grecilor li se dramuiesc mijloacele de întretinere, pe care Papa le luase în mâinile sale; Împaratul este coplesit de fagaduieli pe care nimeni nu se gândeste ori poate sa si le tina; se alcatuiesc tot felul de formule, astfel încât învatatura controversata sa poata fi exprimata în chip multumitor pentru amândoua partile; se înfatiseaza marturii patristice masluite; uneori li se îngaduie sa voteze unor persoane carora altadata li se ia acest drept; grecii potrivnici unirii sunt convinsi prin fagaduieli, rasplati sau batjocuri; latinii nu se zgârcesc la bani. În sfârsit, folosind tot felul de înselatorii, latinii par sa-i supuna pe greci, cu ajutorul a trei tradatori ai Ortodoxiei. Are oare dreptul a se numi Ecumenic un astfel de Sinod? Oare asa se petreceau lucrurile si se luau hotarârile în Sinoadele Ecumenice? Poate un astfel de Sinod sa dea hotarârilor sale puterea de cuvinte ale Duhului Sfânt, precum adevaratele Sinoade Ecumenice? Daca se doreste ca vrednicia de Ecumenic a acestui Sinod sa se întemeieze pe împrejurarea ca la el au fost de fata reprezentantii a cinci vechi Scaune patriarhale, trebuie de asemenea sa nu uitam ca în timpul vietii Patriarhului trei dintre vicarii celor trei Scaune patriarhale nu s-au învoit cu unirea si numai doi din cei cinci si-au dat votul în favoarea ei. Dupa moartea lui Iosif nu a fost însarcinat nimeni ca sa voteze în numele Patriarhului Constantinopolei; apostatul Antiohiei a avut un potrivnic neclintit si un martor al adevarului în persoana lui Marcu al Efesului. Deci chiar si formal, nu a existat vreodata un adevarat consens al tuturor Scaunelor patriarhale fata de unirea cu Biserica Romei. Însa chiar si numai glasul lui Marcu este de ajuns spre a dovedi neecumenicitatea canoanelor Sinodului Florentin: caci Marcu nu vorbea întru apararea propriilor pareri, care ar fi putut fi gresite, ci avea de partea sa marturiile Sinoadelor Ecumenice.
Lucrarea începuta în chip nelegiuit, aproape ca s-a destramat la Florenta. Încapatânarea ambelor parti când s-a discutat despre autoritatea si drepturile Papei era cât pe ce sa-l lipseasca pe Eugenie de cea mai mare izbânda, care-l costase atât de scump. În clipa unirii, însasi partile reîmpacate se ocoleau una pe alta; raceala reciproca si neîncrederea îi dezbinau la fel ca mai înainte. Reîntorcându-se la Constantinopol, Episcopii nu si-au ascuns aversiunea fata de presupusa unire bisericeasca. Împaratul Ioan, în timpul ultimilor ani ai domniei sale, nu s-a ostenit sa proclame actul de unire catre popor, cu toate ca doi patriarhi ai Constantinopolei au fost prielnici unirii. Alegând astfel de patriarhi, aparent el a pastrat unirea cu Biserica Romei, având motivele sale politice pentru aceasta, dar în acelasi timp nu a introdus unirea în Imperiul sau. Ortodocsii nu voiau nici sa auda de ea. Marcu al Efesului si partizanii sai i-au aratat nelegiuirea. Patriarhii Rasariteni au osândit unirea, mai întâi la Ierusalim, apoi la Constantinopol. Jalnica stradanie a ultimului Împarat al Constantinopolului de a proclama unirea în cetatea sa nu a fost un act al Bisericii, fiind nimicit de catre Dumnezeu.
Iata deci ca unirea Bisericilor proclamata la Florenta a fost (a) înfaptuita fara ca grecii sa fi fost încredintati de îndreptatirea învataturii latine, (b) a fost aprobata în chip nelegiuit si (c) lepadata cu totul legiuit
 

Comments

Comentariu nou RSS

WallaceJANIE32  - reply   |Adresa IP:91.201.66.xxx |2010-11-29 19:03:22 Various people all over the world take the loans from various banks, just because that is simple and comfortable. Raspunde 0   0

Scrieti comentariu
Nume:
Email:	fara notificarecu notificare
Titlu:
	Va rog sa introduceti codul anti-spam pe care il puteti citi in imagine.

Powered by !JoomlaComment 3.26

3.26 Copyright (C) 2008 Compojoom.com / Copyright (C) 2007 Alain Georgette / Copyright (C) 2006 Frantisek Hliva. All rights reserved."