ANUNT

Intr-o lume unde din ce in ce mai des anormalitatea este numita normalitate, iar normalitatea este socotita anormalitate, intr-o societate unde pacatul si patimile cauta justificare si indreptatire, dar pretind si drepturi egale cu virtutea, intr-un innegurat vartej existential, dominat de imoralitate, irationalitate, ignoranta spirituala, semeata obraznicie si trufasa viclenie, crestinii ortodocsi sunt chemati la rugaciune si la pastrarea nealterata a adevarurilor de credinta lasate de Mantuitorul Iisus Hristos, singurele modalitati de recuperare si salvare a celor rataciti si pierduti in intunericul nestiintei si al necredintei, dar si singura noastra cale de mantuire.

In acest context, publicam mai jos un articol foarte interesant si folositor, referitor la invatatura Bisericii Ortodoxe referitoare la una dintre patimile promovate intens de curente “pseudo-moderniste”, articol a carui pertinenta si coerenta expunere ne pune in situatia de a nu mai simti nevoia sa adaugam altceva.

Nedreptăţirea normalităţii pe motive de discriminare sexuală

Un marş al diversităţii de existenţă anormală

“În săptămâna în care copiii îşi sărbătoresc ziua lor internaţională, minorităţile sexuale doresc să se manifeste în public. Într-un timp în care ar trebui să domine inocenţa şi puritatea, bărbaţi efeminaţi şi femei dezinvolte petrec sau vizionează filme specifice, urmând ca sâmbătă să parcurgă un marş al diversităţii de existenţă anormală.

În condiţiile în care unele ţări din Europa au interzis astfel de manifestări în locurile publice, în România, ele se vor desfăşura sub protecţia autorităţilor şi cu sprijinul primit de la diferite ambasade din ţări occidentale. O exprimare fermă a propriului punct de vedere sau dovada unei verticalităţi morale ar putea fi baza unor acuzaţii de intoleranţă din partea vestului emancipat sexual. Chiar la începutul lunii mai, Peter Vidmar, dublu olimpic în aur şi numit şef al echipei olimpice a SUA pentru Olimpiada din 2012, a trebuit să demisioneze pentru suportul său material şi susţinerea unor demonstraţii din 2008 împotriva mariajului între persoane de acelaşi sex. El nu a putut să nu se implice şi a declarat că “este benefic pentru societatea noastră să aibă o definire tradiţională a căsătoriei”, potrivit USA Today. Dar autorităţile nu au acceptat exprimarea unor opinii personale asupra unor probleme controversate, cu atât mai puţin rolul de activist pentru drepturile civice. Aşadar, o persoană cu funcţie publică nu poate avea o părere personală, cu atât mai puţin să susţină o cauză care ar fi împotriva unui anumit trend. Deşi unele realităţi sunt aşa cum sunt, deşi ele sunt răsturnate şi etichetate ca normale, anormalul nu va fi niciodată acceptat ca normal de către omul firesc.

Continui cu versetele care se referă la idolatrie…

Osea 13:1-4  Cînd vorbea Efraim, răspîndea groaza în Israel. Dar cum a păcătuit cu Baal, a murit. Şi acum ei păcătuiesc într’una, îşi fac chipuri turnate din argintul lor, idoli născociţi de ei, lucrare făcută de meşteri. Acestora le vorbesc ei, şi jertfind oameni, sărută viţei! De aceea, vor fi ca norul de dimineaţă, ca roua care trece repede, ca pleava suflată de vînt din arie, ca fumul, care iese din horn. Dar Eu sînt Domnul, Dumnezeul tău, din ţara Egiptului încoace. Tu cunoşti că nu este alt Dumnezeu afară de Mine, şi nu este alt Mîntuitor afară de Mine.

Isaia 17:7-8  In ziua aceea, omul se va uita spre Făcătorul său, şi ochii i se vor întoarce spre Sfîntul lui Israel; nu se va mai uita spre altare, cari sînt lucrarea mînilor lui, şi nu va mai privi la ce au făcut degetele lui, la idolii Astartei şi la stîlpii închinaţi soarelui.

Ieremia 17:1-3  Păcatul lui Iuda este scris cu un priboi de fier, cu un vîrf de diamant; este săpat pe tabla inimii lor, şi pe coarnele altarelor lor.  Cum se gîndesc la copiii lor, aşa se gîndesc la altarele lor, şi la idolii şi Astartele lor lîngă copacii verzi, pe dealurile înalte. Eu dau la pradă muntele Meu şi ogoarele lui, avuţiile tale, toate vistieriile şi înălţimile tale, din pricina păcatelor tale, pe tot ţinutul tău!

Când te rogi ai grijă ca nicio patimă să nu stăpânească sufletul tău. Şi mai cu seamă păzeşte ca nu cumva să spui ceva care ar mânia pe Dumnezeu şi nici sa te rogi contra vrăjmaşilor tăi.

Căci dacă faptul că ai duşmani este un lucru plin de hulă, atunci gândeşte-te cât de mare rău este să te rogi contra lor!

Ce iertare vei dobândi oare de la Dumnezeu în acel timp în care ai tu nevoie de mila Lui cea mare, adică când te rogi, când tu atunci acuzi ? Te-ai apropiat de Dumnezeu ca să te rogi pentru păcatele tale proprii. Nu pomeni aşadar păcate străine ca să uiţi propriile tale păcate! Căci dacă, spre exemplu, ai spune când te rogi: „Loveşte pe duşman”, prin asta ţi-ai închis gura şi nici n’ai mai dat limbii îndrăzneală, în primul loc pentru că ai supărat pe judecător chiar de la început, iar în al doilea loc pentrucă ceri lucruri contrare formei rugăciunii.

Căci dacă te rogi pentru iertarea păcatelor, pentru ce vorbeşti de pedeapsă? Trebuia să faci deci dimpotrivă, chiar să te rogi pentru iertarea păcatelor vrăjmaşilor, ca să poţi să-L rogi pe Dumnezeu cu îndrăzneală şi pentru iertarea păcatelor tale.

Cerând lui Dumnezeu să pedepsească pe cei ce păcătuiesc, tu prin hotărîrea ta, ai luat-o înaintea hotărîrii lui Dumnezeu şi prin asta te-ai lipsit de orice iertare.

Dar dacă te vei ruga pentru păcatele lor, chiar dacă nu vei spune nimic pentru păcatele tale, totuşi ai dobândit mult.

Când te rogi nu te apropii de alt Dumnezeu, ci de Acela care a zis: „Rugaţi-vă pentru vrăjmaşii voştri”.

O, calugarie! Cat de negraita este taina ta si cat de ademenitoare sunt bratele cu care m-ai imbratisat la inceput – dar cat de dureroasa este si stransoarea ce m-a cuprins in bratele tale! Sa ma intorc?! Ma strangi prea tare. Sa merg inainte? Nu am putere. Legata sunt de bratele tale, dar si de patimile mele. Imi simt sufletul ferecat si nici o geana de lumina nu zaresc. Ce intuneric! De neinteles imi sunt toate si pasesc ca intr-o robie.

O, calugarie! Unde este dulcea mangaiere ce mi-o aratai la revarsatul zorilor, cand cu nesat incepeam sa rostesc rugaciunea Mirelui Meu? Il purtam cu mine oriunde, cu animalele la pascut, printre bucate la bucatarie si in tot locul vedeam Numele lui Iisus.

O, calugarie! Unde-ti este nebiruita putere  ce mi-o aratai la apusul soarelui, ca parca nimeni nu era mai de neinvins ca mine? Legea firii era mult prea mica fata de puterea ta. Somnul mi-l opreai, foamea mi-o faceai prieten, trupu-mi intareai, mintea mi-o furai si o trimiteai sa cotrobaie prin vietile Sfintilor si paginile filocalice ale de Dumnezeu purtatorilor Parinti – si hotar nu mai gasea.

O, calugarie! Unde-ti este linistea ce mi-o aduceai in miez de noapte si-n inima mi-o asterneai? Si acolo se desfacea o lume noua, cu care abia asteptam sa ma intalnesc, o lume ce-mi stingea simturile trupesti si-mi aprindea lumina cea negraita din care curgeau izvoarele vietii vesnice? Toate celelalte mi se faceau grabnic trecatoare si neinsemnate, iar eu ramaneam fata-n fata numai cu vesnicia. Cine m-ar fi despartit de dragostea Mirelui meu? Oare necazurile ce veneau de la oameni? Nicidecum! Oare vreo alta neputinta sau dragoste straina? Cum ar fi putut, daca bratele tale ma-mbiau cu atatea bunatati ceresti?

Dar, vai! Pulbere si vis sunt toate acestea pentru mine, acum. Abia daca-mi mai aduc aminte ca le-am gustat vreodata. Straine-mi sunt bratele ce ma cuprind acum si parca ma doare stransoarea ta. Au ramas patimile mele si stransoarea ta. Uraciunea ma-nconjura din toate partile. In zadar imi ridic mintea din nou prin scrierile Sfintilor Parinti, ca pica ametita langa hoitul meu. In zadar imi silesc inima sa strige catre Hristos, strain e Mirele de ea. In zadar caut la cei de langa mine, ca raman tot paralizat. Parca innebunesc, dar oare n-am innebunit?

O, calugarie, numai tu sti aceste taine. Numai tu furi harul Domnului si-l ascunzi de la mine, ca sa mi-l dai mai apoi mai stralucit. Toti poate ajung la cest impas, dar eu cum voi trece de el? cum voi ajunge la lumina de dincolo de intuneric, de dincolo de acest tunel? Un tunel ma desparte de lumina lui Hristos. Cum voi trece de toate gropile ce nu le vad? Nu stiu! Mila Ta, Doamne, ma va urma in toate zilele vietii mele?

O, calugarie, strange-ma tare ca sa nu alunec din bratele tale, cu care m-am legat din tineretile mele. Tine-ma cu darul tau, cel dat mie de Hristos, Domnul meu.

Povestea spune că: muncind uităm să trăim şi să iubim, adesea nu vedem pădurea de copaci, marcaţi de responsabilităţi uităm să mângâiem, strădania fără încredere în succes e sortită eşecului.

Trăia odată un credincios vestit pentru viaţa lui austeră. Într-o zi aflându-se în faţa altarului l-a chemat pe Dumnezeu zicându-i:

- Doamne, aş fi în stare să fac orice, absolut orice, din dragoste pentru tine. Supune-mă, la orice încercare şi vei vedea că spun adevărul.

- Ia un vas, i-a spus un glas îngeresc, umple-l ras cu ulei, pune-l pe cap, străbate piaţa şi apoi oraşul, stradă cu stradă şi întoarce-te, dar bagă de seamă, să nu iroseşti nici un strop de ulei.

Omul a umplut vasul, l-a aşezat pe cap şi a pornit cu braţele întinse în echilibru, rostind la tot pasul: „nici un strop să nu se irosească!". Era zi de târg şi bărbatul a străbătut întreg oraşul, stradă cu stradă, fără să piardă nici un strop de ulei. Mulţumit s-a întors şi a aşezat vasul la biserică.

A luat icoanele drept martore a izbânzi sale, dar tăcere. Şi în zilele următoare icoanele au rămas mute. Cuprins de disperare omul, cu capul pe genunchi plângea amar şi repeta printre suspine: „şi totuşi nici un strop nu s-a irosit".

Atunci s-a auzit un glas iarăşi:

–La ce-mi trebuie mie uleiul tău, nătărăule? Ce fac eu, Dumnezeu, cu un vas cu ulei? De câte ori, în timp ce purtai vasul pe cap, de câte ori, netotule, te-ai gândit la mine?

... Aşa era, se gândise numai la ulei ...

–Mai bine ai fi răsturnat vasul şi te-ai fi gândit la mine cu iubire. Lasă de-o parte încercările, care te fac vestit şi iubeşte-l pe Dumnezeul tău, măcar un pic.

(după Lanza Del Vasta)

Spunem povestea: părintelui aspru care uită să mângâie,
colaboratorului, şefului, dascălului care uită să laude,
celui care uită că există Dumnezeu,
omlui copleşit de muncă, ce uită să trăiască, să se bucure.
aceluia ce nu caută perfecţiunea interioară.