Recomandari
Pentru a putea citi toate ştirile şi pentru a avea acces la secţiunea de download, vă rugăm să vă autentificaţi. În caz că nu aveţi un cont, puteţi crea unul gratuit aici ...
Avem mare nevoie de admini
ANUNT
Datorita faptului ca nu am mai putut sustine financiar serverul pe care se afla toate materialele de la download, deocamdata nu puteti descarca nici un material de pe acest site.
Pentru mentinerea acestui site va avem nevoie de ajutorul dumneavoastra.
Donatiile sunt deschise. Puteti face o donatie in contul: RO55 RNCB 0318 0447 8547 0001
Cont deschis la BCR, Sucursala: Ploiesti. Titular Cont: Musat George Ionut.
|
Pomelnicul - pașaport spre Împărăție... |
|
Scris de george
|
|
Monday, 16 April 2012 |
Trebuie să recunoaștem că, de la începutul apariției sale pe această lume, omul devine un personaj, care-și trăiește aventura vieții ca pe o CĂLĂTORIE, plină de întâmplări fericite sau mai puțin fericite.
Ca în orice călătorie se pleacă dintr-un loc și se ajunge în altul, pentru ca ulterior călătorul să se întoarcă, de obicei, de unde a plecat, anume acasă.
Există un drum însă, care inevitabil pe toți oamenii îi duce spre aceeași realitate, indiferent de unde se pleacă.
Este vorba de realitatea morții, care întrerupe firul vieții biologice, dar nu și pe cel al vieții spirituale nemuritoare. Deși fiecare are cărarea sa în viață, este și un drum numit "Cale" pe care mergem cu toții și care trece prin Biserică spre viața veșnică.
Mai întâi, omul primește un nume prin naștere de la părinții săi trupești, iar prin Botez se adaugă încă o Paternitate spirituală, mult mai înaltă și sublimă în natura și lucrarea ei, care-l arată pe om a fi și un fiu al lui Dumnezeu, nu numai un fiu al omului de care este legat prin legăturile consangvinice și prin ereditate.
Statutul de fiu al lui Dumnezeu îi conferă omului o calitate, o demnitate și o perspectivă care-l așează într-o relație dialogală cu un Tată Divin mai presus de lumea aceasta. La capătul drumului îl întâlnește pe acest Tată Nevăzut în Casa Lui de pe pământ, dar Văzut în Casa Lui din Ceruri, adică în Împărăția Sa.
Prin naștere omul devine cetățean al acestui pământ, iar prin Botez devine un cetățean al Cerului, dar și un membru al Bisericii, cu dreptul de a fi pomenit aici, ca un fiu al lui Dumnezeu, pe care-l așteaptă într-o comuniune liturgică și euharistică.
Fără o întâlnire Aici în spațiul și timpul eclezial, nu poate fi o împărtășire Dincolo cu Dumnezeu, în afara spațiului și a timpului. Experiența acestei întâlniri, cunoașterea reciprocă și trăirea acestei comuniuni în context creștin, îl învrednicește pe om de o Împărăție "care nu e din lumea aceasta", dar care este, implacabil, destinația ultimă a sufletului său și finalul acestei CĂLĂTORII.
De la început creștinul primește prin Botez o cetățenie, care vorbește despre apartenența sa nu numai la această lume vremelnică, ci și la o Împărăție Veșnică, spre care este chemat ca pelerin într-o călătorie sfântă spre Patria Cerească...
Se poate întâmpla, ca în orice călătorie, să fie și unii care greșesc calea și se rătăcesc, ratând ținta, neajungând teferi sau chiar deloc la destinație.
"Încurcate sunt căile Domnului...". De aceea, este nevoie pentru orientare, să ai îndrumători, să știi drumul sau să-l afli de la alții, eventual să folosești o hartă și bineînțeles, dacă e cazul să treci granițe, vei avea nevoie și de un pașaport...
|
|
Ultima actualizare ( Monday, 16 April 2012 )
|
|
Citeste mai departe...
|
|
|
Învierea Domnului e tot ce ne putem dori mai mult |
|
Scris de george
|
|
Monday, 16 April 2012 |
Multi dintre noi nu intelegem pe deplin sensul Invierii Mantuitorului Iisus Hristos. Nu putem patrunde in totalitate aceasta Taina, mintea noastra nu poate cuprinde Lumina cea nemarginita a Invierii Domnului. Venim la Biserica in noaptea Invierii, luam Lumina, apoi ne intorcem fiecare acasa. Dar ma intreb, cati dintre noi plecam cu aceasta Lumina si in suflet, si nu doar cu Lumina din candela? De ce nu ne bucuram de Invierea Datatorului de Viata, si ne bucuram de cele lumesti, de petrecerea, bautura si mancarea pascala?!
In lumea in care traim totul este trecator, totul e perisabil, orice lucru se trece, se strica, imbatraneste, se oxideaza, se corodeaza, mucegaieste, putrezeste. Noi oamenii, suntem la fel. Vom imbatrani, vom trece prin viata atat cat ne este dat si pana la urma vom muri. Toti am vrea sa traim vesnic, sa nu murim niciodata, sa stam neincetat alaturi de cei dragi, dar ne lovim de o realitate de netagaduit pentru intreaga lume: moartea. Cum scapam de ea? Cum reusim sa trecem toti de moarte in asa fel incat dupa aceea sa fim iar impreuna?
Noi nu avem putere sa scapam de o mică rană, de o boală, cum să scăpăm de moarte? Suntem prinşi în cercul vicios al păcatului, al carnalităţii, nu avem puterea de a ne scoate unii pe alţii pentru că toţi suntem la fel. Doar o persoană din afara lanţului de cauzalitate, o persoană independentă de lume şi de creaţie, cineva care exista prin puterea lui, fără ajutor şi fără sprijin. Doar acel Cineva ne poate scoate din moarte pentru că El şi numai El este in afara morţii.
Domnul nostru Iisus Hristos, prin Invierea Sa cea necuprinsa, ne scoate pe noi oamenii din lumea materiala in care traim , din cercul acesta vicios al devenirii si apoi al perisabilitatii; ne face pe noi vesnici, netrecatori, nemuritori. In strofa a saptea, la Denia Prohodului Domnului din seara de Vinerea Mare, cantam :
,,În mormânt, Viaţă, Pus ai fost, Hristoase, Şi cu moartea Ta pe moarte o ai pierdut Şi viaţă lumii Tu ai izvorât.”
Exista atâtea sisteme morale in lumea aceasta, legi, constituţii, care ne-nvaţă cum să ne comportăm unii cu alţii, ne invata să ne iubim, să fim buni, să fim cinstiţi, dar ce sistem vorbeşte de o viaţă după moarte? Cine poate să ne garanteze nouă că după moarte nu ne vor mânca viermii ci vom merge în împărăţia cerurilor? Cine dintre noi poate să ne promită ceva ce nici nu ne închipuim cum poate fi?
Frumuseţea creaţiei lui Dumnezeu e o garanţie pentru frumuseţea împărăţiei cerurilor. Dacă El, Creatorul a făcut o lume aşa de minunată, cu siguranţă în viaţa de apoi ne aşteaptă ceva mult mai frumos, mai presus de orice imaginaţie. El ne-a dat pedeapsa morţii, El ne poate ierta şi scoate din mâinile ei.
Hristos Domnul a trecut prin moarte şi a omorât-o pentru ca atunci când vom trece şi noi să nu rămânem acolo, ci să venim direct după El, în împărăţia Tatălui Său.
Învierea Domnului este tot ce ne-am dorit noi vreodată mai mult !
Ce să vrei mai mult decât să fii veşnic?
Să fii veşnic alături de cei dragi!
|
|
Citeste mai departe...
|
|
|
Lupta cu diavolul, ca o partidă de şah |
|
Scris de george
|
|
Saturday, 10 March 2012 |
M-am lăsat înşelat de multe ori în ultima vreme, diavolul e mult mai viclean decât îmi închipuiam. Şi mai rău decât atât, diavolul e şi foarte răbdător, nu se grăbeşte deloc, ci duce o luptă susţinută împotriva noastră clipă de clipă. Imediat am impresia, după ce fac o faptă bună, că n-am cum să ajung în iad, că o să mă mântuiască Dumnezeu. Şi din cauza asta mă las pe o ureche şi nu mai lupt aşa cum trebuie, nu mai stau împotriva răului din mine aşa cum s-ar cuveni.
|
|
Citeste mai departe...
|
|
|
Sfaturile Pr. Sofian Boghiu culese din mărturiile ucenicilor |
|
Scris de george
|
|
Sunday, 04 March 2012 |
Unii dintre fiii duhovniceşti ai Părintelui Sofian îşi aduc aminte cu drag de părintele lor duhovnicesc şi de sfaturile pe care le dădea. În câteva pagini vom încerca să împărtăşim şi cititorilor noştri din îndemnurile marelui duhovnic al Bucureştilor.
Ne spunea mereu să facem milostenie. Zicea: „Dă cât poţi, dar dă! Că milostenia e mare înaintea lui Dumnezeu, şterge multe păcate!”. Iar alteori ne spunea: „Măi omule, milostenia te ridică la cer şi Dumnezeu îţi ascultă rugăciunea.”
Părintele ne cerea mereu să dăm. Asta-i plăcea: să fii milos. Ne zicea: „Dacă primeşti, să dai. Oricât de puţin. Dar să dai. Dacă cineva îţi dă un covrig, iar lângă tine şade unul ca tine, un om sărman, un frate de-al tău, rupe din covrig o bucăţică şi dă-i şi lui. Că Dumnezeu e mare şi poate din bucăţica aia să vă sature pe amândoi.”
|
|
Citeste mai departe...
|
|
|
Scris de george
|
|
Sunday, 04 March 2012 |
Dumnezeu, Creatorul nostru, ne-a dat uzul vorbirii, ca să ne descoperim unii altora simţămintele inimilor, şi, datorită naturii noastre comune, să facem cunoscute celorlalţi oameni gândurile noastre, dându-le la iveală ca din nişte cămări ascunse ale inimii.
Dacă am fi alcatuiţi numai din suflet, ne-am înţelege unii cu alţii numai prin gândire; dar, pentru că sufletul nostru îşi zămisleşte gândurile în ascuns în trup, ca sub o perdea, este nevoie de cuvinte şi de nume ca să facem cunoscute cele aflate în adâncul nostru. Când gandirea noastră e rostită, atunci este purtată de cuvânt ca de o luntre, străbate aerul şi trece de la cel ce graieste la cel ce aude. Dacă e tacere adâncă şi linişte, cuvântul poposeşte în urechile ascultătorilor ca într-un port liniştit şi nebântuit de vânturi: dacă însă zgomotul făcut de ascultători suflă împotriva lui ca o furtună cumplită, atunci cuvântul naufragiază, risipindu-se în aer.
Faceţi aşadar, prin tăcere, linişte cuvintelor mele. Poate că vă vor părea folositoare unele din gândurile aduse de cuvintele mele. Greu de prins este cuvântul adevărului şi lesne poate scăpa celor ce nu sunt cu luare-aminte. De aceea, Duhul a rânduit ca el să fie scurt şi strâns, să spună mult în puţine cuvinte, că prin scurtimea lui să poata fi uşor de ţinut minte. Că firesc este ca o cuvantare bună sa nu-şi ascundă ideile în cuvintele obscure, dar nici să aibă idei de prisos şi goale, care sa nu atace tema în miezul ei.
Aceste calităţi le are şi textul citit noua adineauri din cartile lui Moise, de care işi aduc aminte negreşit cei care au fost cu luare-aminte la citirea lui, afară doar de a trecut neobservat pe lângă urechile voastre din pricina scurtimii sale. Iată textul:
"Ia aminte de tine însuţi, ca nu cumva un cuvânt ascuns în inima ta să se prefaca în pacat".
Noi, oamenii, pacătuim uşor cu gândul. De aceea, Cel care a zidit una câte una inimile noastre, ştiind că cele mai multe păcate le săvârşim din imboldul gândurilor noastre, a poruncit ca în primul rând mintea să ne fie curată. Şi pentru ca păcătuim uşor cu mintea, Dumnezeu ne cere să avem de ea mai multă purtare de grijă şi pază. Că precum doctorii cei prevazători întăresc cu mult inainte, prin mijloace profilactice, părţile mai slabe ale trupurilor, tot aşa şi Purtătorul obştesc de grijă şi adevăratul Doctor al sufletelor a prevăzut cu o pază mai puternică mai ales acea parte a sufletului nostru pe care o ştim mai înclinată spre păcat.
|
|
Citeste mai departe...
|
|
|
Dacii, în cel mai prestigios loc al Imperiului Roman |
|
Scris de george
|
|
Sunday, 04 March 2012 |
După războaiele daco-romane, în inima Romei, împăratul Traian a ridicat un for unde au fost aşezate zeci de statui de daci. Niciodată în istoria imperiului, romanii nu au construit ceva pentru a omagia "popoarele barbare" învinse, aşa cum au făcut în cinstea strămoşilor noştri. Forul lui Traian este un edificiu ridicat în semn de respect şi admiraţie pentru cel mai puternic şi de temut adversar al lor.
Apolodor din Damasc a ridicat un arc de triumf, cu trei intrări, în centrul forului a fost aşezată statuia ecvestră în bronz aurit a lui Traian şi pe margini un portic decorat cu busturi de daci captivi, între care şi cel al lui Decebal. Forul lui Traian cuprindea Basilica Ulpia şi Columna lui Traian. Forul lui Traian a fost construit între anii 106 şi 112, datorită imensei prăzi de război de aur şi argint luată de la daci, şi s-a păstrat intact până în secolul al VI-lea. De-a lungul timpului, statuile de daci au fost luate din acest for şi păstrate în Muzeul Vaticanului, Muzeul Luvru sau alte muzee din Florenţa, Napoli, Berlin, Praga, Copenhaga, Sankt Petersburg şi chiar, mai târziu, în SUA.
De asemenea, multe dintre statui sunt păstrate în colecţii de stat şi private. În luna iunie a anului 1998, la Roma, au fost realizate săpături arheologice în Forul lui Traian, într-o zonă care nu fusese cercetată până la această dată. În urma săpăturilor au fost scoase la lumină trei sculpturi de daci, dintre care două statui acefale şi un cap. Din cele aproximativ 100 de statui din Forul lui Traian, multe dintre ele au fost pierdute, distruse în mod natural (cutremure, degradarea forului) sau în mod voit, şi alte statui care stau încă în umbră, aşteptând a fi scoase la lumină.
Numărul însemnat de statui de daci a atras atenţia istoricului I.I. Russu, al cărui studiu "Daco-Geţii în Imperiul Roman" este unul lacunar, şi a cercetătoarei Jutta Pinkerneil, care, de asemenea, are un studiu incomplet, fără ilustraţii, "Studien zu den Trajanischen Dakerdarstellungen". Existenţa acestor reprezentări ale dacilor, precum şi noile descoperiri din Forul lui Traian din Roma l-au determinat pe cercetătorul român Leonard Velcescu să întreprindă un studiu dedicat reprezentărilor strămoşilor noştri. Acest subiect a constituit teza de doctorat în istoria artei susţinut la Sorbona şi École Pratiques de Hautes Études din Paris.
|
|
Citeste mai departe...
|
|
|
Scris de george
|
|
Sunday, 04 March 2012 |
Mântuitorul Hristos spune la un moment dat în Evanghelia după Matei: „Când vă rugaţi, nu spuneţi multe ca neamurile, că ele cred că în multa lor vorbărie vor fi ascultate. Deci nu vă asemănaţi lor, că ştie Tatăl vostru de cele ce aveţi trebuinţă mai înainte ca să cereţi voi de la El.” (Matei 6, 7-8)
Pe de o parte ştim că Domnul Hristos mereu ne-a îndemnat la rugăciune: „Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită. Căci duhul este osârduitor, dar trupul este neputincios.” (Matei 26, 41), la fel şi Sfântul Apostol Pavel: „Rugaţi-vă neîncetat.”(1 Tesaloniceni 5, 17), şi la fel toţi Sfinţii Părinţi ai Bisericii noastre, dar pe de altă parte Domnul ne spune că Tatăl, Căruia ne rugăm ştie tot ce vom cere dinainte de a cere noi, ştie tot ce avem nevoie dinainte de a-le gândi noi. E un paradox să-i spui ceva cuiva care ştie totul, atunci de ce-i mai spunem? De ce ne mai rugăm?
Dacă Dumnezeu ştie tot ce simt şi tot ce-i voi cere în această seară la rugăciune, de ce să-i mai spun? N-ar putea El oare să ne ajute fără să-L mai rugăm? N-ar putea oare să ne vină în ajutor în viaţa noastră fără ca noi să-i spunem mereu ce probleme avem? Pare o pierdere de timp... Dacă am gândi în termeni economici şi de eficienţă, ne-am putea gândi că este o prostie ca subalternul să meargă să-şi informeze şeful de anumite probleme din firmă, pe care şeful le ştie deja. Care ar mai fi rostul? Nu mai bine s-ar pune pe treabă şi ar folosi acel timp pentru a rezolva problema?
Comunicarea între oameni este cheia rezolvării tuturor problemelor. Chiar dacă şeful ştie tot, discuţia cu subalternul său ajută mult la consolidarea relaţiilor de servici între ei, ajută la creşterea încrederii reciproce, şi e foarte posibil ca din discuţii să apară soluţii nebănuite de niciunul din ei pentru acea problemă. Astfel deşi aveau amândoi aceleaşi informaţii despre o anumită problemă, totuşi comunicarea aduce un plus pe care niciunul din ei nu-l bănuiau înaintea începerii discuţiei.
|
|
Citeste mai departe...
|
|
| | << Start < Inapoi 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 Inainte > Sfarsit >>
| | Rezultate 1 - 8 din 163 |
|
|
|
Ce mai e nou ... |
Domnul cu noi !
Pe aceasta cale, vrem sa anuntam toti cititorii nostrii, ca in scurt timp se va alatura portalului nostru mai multi tineri teologi.
Tot cu aceasta ocazie, vrem sa facem publica intentia de a infiinta o revista teologica gratuita.
Aceasta va fi trimisa in cate 3 (trei) exemplare la fiecare parohie.
Stim ca numarul de exemplare este mic, dar aceasta initiativa, este pornita cu forte si fonduri proprii.
Speram ca aceasta initiativa sa fie primita cu ochi buni si cu inimile larg deschise.
Domnul fie cu noi !
Amin !
|
|
Muzica pentru suflet |
Vreti sa Downloadati aceste melodii ?
Da-ti click AICI !!! |
|
Home 
|